fi în delir. Toți ochii, toate aparatele de fotografiat sunt îndreptate spre tine, o adevărată zeiță, scăldată în lumina blițurilor și a reflectoarelor.

– Nu vreau să fiu singură pe scenă.

Dintotdeauna fusese singură. Chiar și atunci când Váša împărțea scena cu ea, Alma simțea singurătatea chinuitoare care o înconjura. Chiar și atunci când fugise împreună cu Heinrich din Austria ocupată de naziști, tot singură era – singură își dusese suferința și amărăciunea, deși Heinrich ședea lângă ea, în compartimentul de tren, și jura că-i va rămâne alături indiferent ce greutăți vor întâmpina. Asemenea primului ei soț, nici el nu rezistase prea mult. După câteva luni petrecute într-un oraș străin, timp în care se întreținuseră din banii câștigați de Alma din muzică, își luase tălpășița și revenise în Austria natală, unde afacerea familiei era înfloritoare, iar el își putea recăpăta orgoliul masculin.

– Nu ești singură. Sunt chiar în spatele tău. Aștept să te iau de mână când ești pregătită.

– Ia-mă acum.

Miklós îi luă mâna și o duse la buze.

– N-o să mai fii niciodată singură.

– Toți bărbații spun asta.

– Eu nu sunt ca toți bărbații. N-o să te părăsesc nicio­dată. Nu de bunăvoie, în orice caz, spuse el și-i sărută pe rând degetele. Vor trebui să mă trimită la gazare ca să mă despartă de tine.

Năpădită deodată de frică, Alma se îndepărtă de el.

– De ce spui așa lucruri oribile? Dintre toate…

Miklós îi cerea deja iertare, cuprinzându-i fața în mâini. Îi sărută obrajii, genele negre și ude, buzele, gâtul, părul și mâinile.

Alma își jurase să nu mai aibă niciodată o legătură serioasă cu un bărbat. Își ținuse cu îndârjire inima împietrită, dar acum o săruta Miklós și, deodată, sub imperiul emoțiilor covârșitoare, trebuia să cedeze.

– N-o să dureze la nesfârșit, Almschi, îi șopti el. Va veni și ziua când vom pleca de aici. Vom pleca împreună și vom ieși pe porți, ținându-ne de mână. Apoi vom face turnee în toată Europa și, în fiecare seară, voi fi alături de tine și te voi ține de mână. Mă crezi?

Îl credea. Cu toate că rațiunea îi spunea altceva, cu toate că se aflau în mijlocul acestei fabrici a morții, îl credea.

Afară răsuna glasul Sofiei, care număra fetele înainte să le lase să intre. Cu inima grea, Miklós își retrase mâinile de pe obrajii Almei și se așeză pe scaunul de lângă ea, dar mai aproape decât înainte. Se trase și ea mai aproape, până când îi simți căldura coapsei, lipite de a ei.

– Așadar, pianul și vioara sunt instrumente feminine, spuse ea, schimbând dinadins subiectul.

O potențială libertate era încă un vis prea dureros, darămite s-o împartă cu bărbatul acesta, fără de care n-ar fi avut nici un sens.

– Și care sunt masculine?

– Contrabasul, firește. El e bătrânul burgmaistru german, cu mustață ghidon, care povestește, cu voce de bas, despre vremurile frumoase de odinioară, când patria lui nu era invadată de liberali și de evrei.

O umbră de zâmbet apăru pe chipul Almei.

– Altul?

– Toba, desigur. Toba este Reichsmarschall Göring al instrumentelor muzicale. Plină de ea, deși e goală pe dinăuntru. Face mult zgomot, dar nici un pic de muzică. Poți doar mărșălui pe ea, dar nu dansa – de-asta e instrumentul preferat al naziștilor.

Alma se mai înveseli. În ochii ei negri licărea acum o bucurie de mult uitată.

– Altul?

Miklós se uita la ea – nu doar se uita, o dezmierda cu ochii lui cenușii și strălucitori.

– Trompeta. Trompeta nu e un bărbat oarecare, ci însuși Goebbels, Ministrul Propagandei. Ca și toba, nu poate crea o muzică plăcută, ci zbiară și zbiară, până ce trezește instinctele cele mai ignobile în oamenii care o ascultă. Marșurile ei sunt ușor de recunoscut și de urmat. Nu necesită nici o fărâmă de intelect ori rafinament. Singurul lucru pe care-l poți face când o auzi e să mărșăluiești.

Alma nu se putu abține să nu râdă. Caracterizarea era mult prea exactă.

– Gata, Herr Steinberg. Ajunge cât am vorbit de na­ziști. Să trecem la ceva mai plăcut. Am stabilit deja că pianul este iubirea vieții tale. Dar ce ai de spus despre vioara mea?

– Vioara ta? Vioara ta este exact ca tine. Din lemn rar, de esență tare, la exterior; coardele încordate la maximum – au îndurat multe, dar, printr-o minune, n-au plesnit încă. Din ea iese cel mai frumos cântec, dacă știi cum s-o mângâi cu arcușul.

În clipa aceea, intrară fetele, ciripind ca niște vrăbiuțe vesele, iar Alma nu apucă să-i spună că, în ciuda tuturor evidențelor, el se pricepea de minune.

21

Întunericul de catifea coborâse peste lagăr. Undeva, în baracă, lângă peretele cel mai apropiat, unde se afla soba pântecoasă și caldă, fetele pălăvrăgeau în mai multe limbi, în timp ce găteau rațiile. În aer plutea aroma savuroasă a cartofilor prăjiți amestecată cu un vag iz de sângereți – alimente de la Crucea Roșie, fără îndoială.

Singură în camera ei, Alma se uita pe fereastră la noaptea înnorată. Era aproape de neimaginat că undeva, dincolo de crematoriu și de câmpul transformat în groapă comună, dincolo de toate gardurile de sârmă ghimpată, exista libertatea. Undeva, la distanță de mers pe jos, o poloneză prăjea cartofi și zâmbea ascultându-și copiii cum se joacă în zăpadă. Undeva, nu foarte departe, un fermier își încuia animalele într-un șopron călduț, cu miros de fân și lână. Undeva, într-un oraș din apropiere, un bărbat săruta o femeie pe stradă, fără să le pese de ora stingerii și de stele galbene și de SS. Cu o amărăciune neputincioasă, Alma se trânti pe pat și-și îngropă fața în pernă, copleșită de gândul la acea nedreptate.

La Auschwitz, cel mai mult ura serile. Ziua era prea ocupată și nu avea timp să se gândească. Dar apoi venea apelul și, după el, ore chinuitoare de pustietate, de gânduri negre care o aduceau în pragul nebuniei