Ușa scârțâi ușor.

– Mulțumesc, zise Alma, fără să ridice capul din pernă.

Erau bine intenționate vrăbiuțele ei; îi ofereau me­reu câte ceva din puțina mâncare pe care o găteau pe sobă, dar rareori le accepta dărnicia.

– Mâncați voi. Sunteți încă în creștere.

Era scuza cea mai frecventă.

Adevărul era că, de cele mai multe ori, se simțea atât de scârbită de viața asta de câine, încât corpul i se revolta, iar ea prefera să moară de foame decât să mai fie sclava naziștilor.

Simți cum se lasă arcurile saltelei în momentul în care cineva se așeză lângă ea, apoi o palmă pusă pe spate îi coborî până la mijloc, după care urcă din nou și se opri pe gât, masându-i mușchii încordați.

Nu era nevoie să vadă chipul persoanei; i-ar fi recunoscut atingerea dintr-o mie. Sub mângâierea aceea, tensiunea rece începea să se risipească, întunericul să se destrame, și lumea prindea din nou culoare.

– Contesă?

– Îhî.

– Dormi?

– Da. Visez așa frumos și, dacă îndrăznești să mă trezești, nu mai vorbesc cu tine niciodată.

Alma îi simți răsuflarea pe piele, printre chicoteli și sărutări delicate pe gât.

– Nu-i nevoie să te trezești. Doar ia-mă de mână și vino cu mine.

De data asta, Alma întoarse capul spre el.

– Ce mai e și asta? întrebă, arătând amuzată spre cârpa pe care și-o legase la gât drept papion.

– Contesă, e de datoria oricărui gentilom să se dichisească atunci când invită o doamnă la cină, răspunse Miklós, cu o gravitate teatrală.

Alma se ridică în capul oaselor și un surâs i se înfiripă pe buze.

– Și unde intenționezi să mă duci?

– La cel mai elegant restaurant din zonă, firește, zise Miklós și-i întinse mâna.

Alma i-o prinse, minunându-se de talentul lui extraordinar de a-i reda pofta de viață, deși, cu doar câteva minute înainte, o bătea serios gândul să se arunce în gardul electrificat.

O luară pe cărările obișnuite, dar, deodată, labirintul de sârmă electrificată încetă să mai existe, la fel și turnurile de supraveghere, mitralierele, câinii militarilor SS și înseși brutele SS-ului. Pășeau cu vioiciune, căci mâinile li se atingeau și asta era tot ce conta, cel puțin pentru câteva minute.

Ajunși în dreptul unei barăci, Miklós se opri și făcu o plecăciune ceremonioasă în fața Almei.

– Contesă, permiteți-mi să vă urez bun venit în umila mea locuință, Lagărul de Familie.

Ciocăni într-un mod aparte la ușă, care se deschise, și în prag apăru un băiat cu ochi strălucitori și cârlionți negri, ciufuliți.

– Herr Steinberg!

– Sper că n-am întârziat, spuse Miklós.

– Nicidecum. Se pregătesc să înceapă în cinci minute. Herr Hirsh v-a păstrat locuri în rândul întâi.

– Ai grijă să rămâi la post.

– Da, Herr Steinberg! zise băiatul, pocnind din călcâie și adresându-i pianistului salutul militar, cu mâna la frunte.

Odată intrați, Alma se uită în jur uluită. Pe lângă obișnuitele indicații în limba germană – „Blocul este casa voastră“; „Respectați-vă superiorii“; „Curățenia este esențială pentru sănătate“; „Fiți harnici și su­puși“ –, pereții barăcii de față erau decorați cu desene colorate, înfățișând băieți, fete, animale și chiar instrumente muzicale. Dar ce o surprinse mai mult era numărul mare de copii ocupați să finalizeze scena improvizată din mijlocul barăcii. Erau relaxați și încrezători, spre deosebire de micuții speriați pe care-i vedea Alma pe rampă, chiar înainte ca doctorul Mengele să-și fluture nepăsător mănușile și să-i trimită la camera de gazare.

Fără să-i dea drumul la mână, Miklós o conduse la unul dintre paturi, lângă care stătea un tânăr chipeș, ținând în mână ceea ce părea a fi un scenariu. Aseme­nea celorlalți locuitori ai barăcii, și el purta haine civile și cizme înalte și lustruite, semn că făcea parte din casta privilegiată. Părul negru și pomădat îi lucea în lumina difuză a lumânărilor, în timp ce îi îndruma pe copiii de pe scenă. Imediat ce-l văzu pe Miklós, se însenină la față, iar zâmbetul i se lărgi și mai mult când pianistul i-o prezentă pe Alma.

– Frau Rosé! exclamă el, prinzându-i emoționat mâna între palme.

Vorbea germana aproape la fel de bine ca Alma, cu un foarte discret accent ceh.

– Ce onoare să te avem aici! Numele meu este Fredy Hirsh. Avem mulți colegi de-ai dumitale aici. Majo­ritatea sunt cehi, dar toți vorbesc germana, așa că, după ce se termină spectacolul…

O mulțime de mâini îi făceau deja semne din paturile vecine. Cu un nod în gât, Alma le mulțumi pentru primirea călduroasă, pentru laude, pentru amintirile păstrate tatălui și unchiului ei și pentru ovații – „N-am auzit niciodată o muzică de cameră atât de sublimă!“ Le recunoscu numele, strânse toate mâinile la care putea ajunge și își șterse lacrimile de pe față, cu un amestec de bucurie și profundă tristețe la gândul că toți acești muzicieni minunați erau închiși aici și, probabil, aici aveau să și piară.

Încăperea se întunecă și mai mult, căci rămaseră aprinse doar lumânările care luminau scena. La semnalul lui Fredy Hirsh, publicul amuți. Din colțul camerei își făcură apariția doi bărbați în uniforme, unul cu o mustață ca a lui Hitler desenată sub nas, celălalt cu o pernă îndesată sub haina militară, ca să pară că are un pântec imens. Publicul chicoti la vederea nasturilor care stăteau să plesnească. Cocoțată pe un pat, alături de Miklós, Alma recunoscu una dintre uniforme ca fiind cea a armatei austriece din Primul Război Mondial. Costumul celuilalt actor nu-i era cunoscut.

– Ambii sunt veterani din Primul Război Mondial, îi șopti Miklós, parcă ghicindu-i gândurile. SS-ul le-a permis să-și păstreze uniformele și chiar medaliile câștigate.

Actorul cu mustața pictată se aplecă peste masa înțesată de hărți desenate în grabă și se apucă să mute soldățeii de tinichea dintr-o parte în alta, scoțând tot soiul de strigăte războinice copilărești. Câțiva spectatori râdeau în barbă. Actorul cu perna ciocăni în tăblia de lemn