– Sunt Reichsmarschall Göring, mein Führer. Îmi permiteți să intru?

Hitler se îndreptă numaidecât de spate, își netezi uniforma și luă un aer serios.

– Ja, poți să intri. Ja.

Göring urcă pe scenă, pocni din călcâie și salută cu mâna întinsă.

– Heil Göring!

– Ce-ai zis?

Hitler se răsuci și-i aruncă lui Göring o privire mâ­nioasă.

Göring ridică din umeri, cu o figură nevinovată.

– Am zis „Heil Hitler!“, mein Führer. Iar v-a dat Reichs­führer Himmler ceaiul ăla de mușețel care vă face să auziți tot soiul de lucruri ciudate?

Publicul pufni în hohote de râs.

– Nu înțeleg despre ce vorbești.

– Ultima oară când ați băut ceaiul ăla, ați zis că v-a vorbit Dumnezeu și v-a numit Mesia Lui pe pământ, ca să salvați Germania de iudeo-bolșevici, mein Führer. Ați declarat-o și la radio, înainte să apuce ministrul Goebbels să cenzureze înregistrarea, așa cum se cuvine. Ne-a dat Churchill în judecată; pare-se c-a râs așa tare când a auzit discursul, încât s-a înecat cu brioșa și a fost cât pe ce să moară. Până și papa a trimis o telegramă la Cancelaria Reichului și ne-a cerut să nu-l mai amestecăm pe Dumnezeu în treburile noastre, fiindcă începe biserica să piardă enoriași.

– Ăia-s catolici. Nu ne pasă de ei. Și pe ei îi perse­cutăm.

– Chiar așa?

– Tu citești vreodată adresele pe care le trimit cu privire la grupurile persecutate? De ce mă mai obosesc să le actualizez săptămânal?

– Le citesc, mein Führer.

– Atunci, ia zi pe cine-am adăugat de curând pe listă?

Göring își frământa mintea cu disperare.

– Pe italieni, pentru că au schimbat tabăra?

– Ai nimerit-o din întâmplare. Pe cine altcineva?

– Pe japonezi?

– De ce i-am persecuta pe japonezi?

– Pentru că sunt hoarde asiatice barbare?

– Bolșevicii sunt hoarde asiatice barbare!

– Dar, mein Führer, bolșevicii sunt ruși, nu-i așa?

– Nu, sunt o șleahtă internațională de evrei! Cât de greu e să-mi urmărești logica cu privire la supremația rasială?! urlă Hitler și izbi cu pumnul în masă, îm­prăștiind soldățeii de tinichea peste tot.

Un spectator izbucni în râs, făcându-i pe toți pe ceilalți să pufnească în hohote zgomotoase. Cei doi actori se stăpâneau cu greu, dar, până la urmă, reușiră să rămână serioși.

– Foarte greu, dacă te răzgândești de două ori pe zi, bufon jalnic ce ești, bolborosi Göring în barbă, șter­gându-și fruntea cu batista.

− Ce ai zis?

– Am zis că avem chifteluțe la prânz, mein Führer.

– Ce? Iarăși carne? Când o să renunțați la obiceiul ăsta barbar de a omorî bietele animale?

– Dar, mein Führer, și pe oameni îi omorâm cu ne­miluita…

– Întocmai. Ăia-s oameni. Nu ne pasă de oameni.

Publicul se zgâlțâia din nou de râs. Prinsă în amuzamentul general, Alma își plimbă privirea în jur și își dădu seama că uitase complet că se află în lagăr, că aceea nu era o scenă adevărată, iar actorii nu purtau costume, ci uniforme militare adevărate.

E bine să faci haz de moarte, îi reveniră în minte vorbele lui Miklós. Noi, mai mult decât oricine, ne-am câștigat acest drept.

Da, făceau haz de moarte; îi râdeau neînfricați în fața hâdă, iar acest mic gest de împotrivire o umplea pe Alma de admirație față de oamenii curajoși din Lagărul de Familie, față de spiritul lor puternic și refuzul de a se lăsa biruiți.

Copleșită de emoție, îl apucă pe Miklós de mână și i-o sărută, înainte ca el să apuce s-o oprească.

– Îți mulțumesc că m-ai adus aici.

Pianistul o privea cu tandrețe, sorbind bucuria care-i lumina chipul îmbujorat.

– Am vrut să-ți arăt ce simt alți deținuți când le cânți. Îi faci să uite unde se află, așa cum oamenii de-aici te-au făcut și pe tine să uiți. Nu-i așa că am dreptate? Se vede după expresia ta. Nu te-am văzut niciodată atât de fericită și de senină. Ăsta-i cel mai de preț dar, să ai ceva care te ajută să uiți. Asta le oferi tu. Vreau să-ți amintești asta când mai simți că muzica ta e inutilă. Aici e aproape la fel de importantă ca pâinea. Iar tu o dăruiești din belșug, generoasa mea Almschi.

Își apropie fugar buzele de gura ei, doar pentru o clipă, dar Alma simți că i-au crescut aripi.

O fluierătură subțire venită de la băiatul care stătea de strajă la ușă întrerupse spectacolul, și cei doi actori părăsiră scena în grabă. Cu o agilitate surprinzătoare pentru doi veterani, urcară repede în paturile de sus, iar colegii îi acoperiră cu pături. Copiii, costumați în pitici, țopăiau pe scenă și cântau o melodie veselă în germană. O fată frumoasă, cu păr negru, lucios, stătea alături de ei și bătea din palme, când ușa barăcii se deschise și intră Hössler, flancat de doi gardieni SS.

Fredy Hirsh îl salută imediat, de la locul său din fața scenei improvizate.

Locatarii barăcii începură să se dea, chipurile cu greu, jos din paturi, dar Hössler le făcu semn să rămână la locurile lor.

– Albă-ca-Zăpada? întrebă el, arătând din cap spre copiii cu căciulițe de pitici.

– Jawohl, Herr Obersturmführer, răspunse Fredy, plecând respectuos capul. Întocmai cum ați cerut. Ne-ați găsit în plină repetiție.

Hössler se apropie curios de scenă. Fredy le făcu semn copiilor să continue piesa. Din câte se vedea treaba, șeful lagărului Birkenau era încântat de micuții artiști, fiindcă vârî mâna în buzunar și scoase un pumn de bomboane pe care le aruncă pe scenă.

– Vorbesc mult mai bine germana, constată el.

– Eu însumi i-am pregătit zilnic, Herr Obersturm­führer.

– Minunată treabă, Hirsh. Continuați.

Acestea fiind zise, Hössler și însoțitorii săi plecară.

Un oftat general de ușurare se înălță din mulțime, acompaniat de câteva chicoteli agitate.

– Au plecat, strigă băiatul care stătea de șase la ușă, fără să