– Am scăpat ca prin urechile acului, mein Führer, comentă cineva dintr-un pat de sus, și toată lumea pufni în râs.

În toiul acestei veselii, Miklós se uita ca vrăjit în ochii Almei. Amurgul cobora peste baracă; pâlpâirile frenetice ale lumânărilor desenau umbre fantastice peste paturi și pictau pereții. Lumina blândă învăluia silueta pianistului. Alma privea scena, iar el o privea pe ea, ca și când nu ar mai fi existat nimeni altcineva pe lume.

– Păcat că n-am adus vioara. Puteam să le cânt după ce se termină pie…

– Cred că te iubesc, Almschi, îi curmă Miklós vorba.

Alma tresări, surprinsă de această mărturisire. Era prea devreme pentru astfel de declarații; prea neașteptat; mediul era prea nepotrivit. Dar umbra unei suferințe profunde din ochii pianistului – nu putea aștepta momentul eliberării pentru a-i spune asta, căci era posibil să nu vină niciodată – o făcu pe Alma să-i înțeleagă motivul. La Auschwitz, fiecare zi conta. Era important să rostești aceste cuvinte cât erai încă viu.

Ridică mâna și-i mângâie părul scurt și țepos de la ceafă, privindu-l cu o afecțiune tandră.

– Nu mă cunoști aproape deloc.

– Te cunosc. Te-am iubit de când te-am întâlnit pri­ma oară. Te-am iubit de când te-am auzit cântând la Prater. Cred că te-am iubit toată viața, chiar dacă nu te cunoșteam. Iubeam ceea ce simbolizai, o fantezie pe care mi-am creat-o singur. Am căutat fărâme din tine în toate celelalte femei, dar întotdeauna lipsea ceva. Iar acum, stai înaintea mea, în carne și oase, și sunt mai fericit ca oricând. Simt că a meritat să ajung aici, doar ca să te întâlnesc.

Un zâmbet răsări numaidecât pe chipul Almei. Oamenii din jur râdeau; actorii îl parodiau pe conducătorul german cu o insolență admirabilă, dar Alma aproape că nu-i auzea. Iubirea era nemiloasă; își chinuia adeseori victimele. Alma i se împotrivise atât cât putuse, dar, în seara aceea, se recunoscu învinsă.

– Știi, Herr Steinberg, cred că și eu te iubesc.

Ca întotdeauna la Auschwitz, te puteai baza doar pe câteva zile de oarecare răgaz de la toate ororile pe care se obișnuiseră să le vadă. Era naiv, firește, să speri că va dura, dar Alma rămase încrezătoare până în ziua – prima când Miklós întârzie la repetiții – care-i spulberă iluziile în cel mai crud mod cu putință. Neliniștea deveni și mai profundă când pianistul nu veni deloc în ziua aceea și nici în următoarea.

Două zile mai târziu, când își făcu, în sfârșit, apa­riția, avea fața atât de tumefiată, încât nu putea deschide ochiul stâng. Sprânceana îi era cusută cu stângăcie, nasul era mai mult ca sigur rupt, dar pe buzele sparte îi mijea un zâmbet, sub privirile îngrozite ale Almei.

– Nu te speria. Mâinile n-au pățit nimic, zise el imediat, arătându-i mâinile frumoase și tefere, de parcă ele ar fi fost singura ei grijă. Nu va trebui să anulezi concertul de Crăciun din cauza mea. În viața mea n-am anulat un spectacol și n-am de gând s-o fac acum.

– Ochiul tău! bâigui Alma.

– Sunt ferm convins că voi arăta prezentabil până atunci.

– Puteai să-l pierzi!

– Spre norocul meu, am doi. Văd partitura fără probleme dacă țin capul întors așa, zise, așezându-se deja într-o poziție caraghioasă la pian.

Pentru Alma, situația era tragică, nicidecum amu­zantă.

Miklós bătu cu palma în băncuță, invitând-o să ia loc lângă el, dar ea nu se clinti din loc. Tremura din tot corpul, cuprinsă de o emoție de nestăpânit.

– Puteau să te omoare! strigă ea.

Aproape că-i venea să-l ucidă cu mâna ei.

– Te-au prins furând, nu-i așa? Gardienii te-au bătut?

– Nu puteau să mă omoare. E ordin de la comandant.

– Hössler a împușcat o femeie sub ochii mei, pentru că a crezut că a furat de la mine! Ai impresia că ăștia dau doi bani pe ordinele comandantului? Și pentru ce să-ți riști viața? Pentru o afurisită de ciocolată? Me­rită să fii omorât în bătaie pentru o ciocolată?

– Țipi, observă el, pe un ton calm.

– Am tot dreptul!

Alma ar fi vrut să se oprească, dar nu-și mai putea controla vocea.

– Cum crezi că m-aș fi simțit dacă te omorau din cauza unei ciocolate? Ce-i ăsta, un joc macabru? Te amuză să vezi cât poți fura până te prinde SS-ul?

– De data asta, n-a fost vorba de o ciocolată, zise el, cu blândețe.

Alma îl privea fix și simțea că îi îngheață sângele-n vine.

– Dar despre ce? întrebă în șoaptă, aproape temându-se să afle răspunsul.

Miklós stătu la îndoială câteva clipe.

– Au găsit ceva asupra mea. Ceva ce nu trebuia să am.

– Briceagul?

– Nu, nu briceagul, spuse el, iar glasul lui căpătă inflexiuni stranii. Pe ăla îl dădusem deja altcuiva.

Albă ca varul și încremenită, Alma îi cercetă chipul, dar nu desluși decât o licărire victorioasă și sfidătoare sub harta pestriță de vânătăi pe jumătate vindecate și carne tumefiată.

Îi dispăru și ultima fărâmă de îndoială. Noii lui tovarăși – Verzii și Roșiii, ausweis-ul pe care-l primise, permisiunea de a umbla liber prin lagăr, apropierea de membrii SS, poziția oarecum favorizată – nu erau atât de proști (îi blestemă în gând pe cei care-l amestecaseră în uneltirile lor periculoase) încât să nu se folosească de el pentru a-și atinge scopurile, oricare ar fi fost acestea. Alma știa că și Zippy avea legături cu Rezistența din lagăr, dar Zippy nu făcea decât să ofere informații pe care le afla la biroul administrației. Nu era atât de neroadă încât să adune arme și muniție, cum se zvonea că ar face membrii Rezistenței, în speranța că vor isca o revoltă în momentul în care aflau că armata sovietică e aproape. Evident, Miklós era. Sau considera că libertatea și demnitatea lui sunt mai importante decât primejdiile pe care le presupunea mișcarea de rezistență.

– Ce-ai făcut, Miklós? Te rog să nu mă minți.