– N-ai pentru ce să te pregătești, încercă el s-o li­niștească. Am încasat deja bătaia de rigoare. Le-am explicat că port pantaloni de la o uniformă SS pentru că e frig în baracă și nici n-am știut că sunt interziși. „Mi i-a dat un șarlatan de la secția de dezinfecție din Kanada, Herr Untersturmführer20, în schimbul unei pâini. Mi-a zis că au fost scoși din uz și că n-o să se supere nimeni dacă-i port pe sub pantalonii mei, ca să-mi țină de cald.“

Îi redă scena cu o figură nevinovată și plină de căință. Până și Alma se lăsă păcălită.

– În definitiv, îi purtam pe sub pantalonii mei. Nu mă puteau acuza de rea-credință. Așa că mi-au tras o bătaie zdravănă și au închis cazul.

Chiar dacă SS-ul îl închisese, Alma nu putea.

– La ce-ți trebuiau pantalonii de uniformă SS?

Miklós chicoti stânjenit, sperând să scape de interogatoriu, dar, văzând că Alma e de neclintit, trase aer în piept și își reluă figura demnă, mândră și serioasă.

– Trebuie să fugă un băiat, și pentru asta are nevoie să se îmbrace ca ei. Dacă reușește să scape și să ajungă la sovietici, o să le dea planurile lagărului și ale crematoriilor. Sperăm ca fie sovieticii, fie americanii să arunce niște bombe pe ele sau măcar pe linia de cale ferată care duce în lagăr.

O grimasă de durere străfulgeră chipul Almei. Se pregătea să spună ceva, ceva despre departamentul sinistru al șefului Gestapoului și spânzurătorile din Appellplatz, despre faptul că ea nu va putea supraviețui dacă el moare, apoi se uită în ochii lui senini și ne­înfricați și-i puse palma răcoroasă pe obraz, în semn de binecuvântare.

Da. Fă ce trebuie să faci. Fii curajos acum, când contează cel mai mult. Nu te-aș iubi atât de mult dacă ai fi un laș, la fel ca ceilalți. Fii curajos. Fă ce trebuie să faci, iar eu îți voi sta alături și te voi ține de mână, așa cum și tu ai promis să mă ții pe mine.

Nu-i spuse nimic din toate acestea, dar nici nu era nevoie. Miklós citi totul în privirea ei și îi mulțumi pentru înțelegere. Era aproape jignitor să fii îndrăgostit într-un loc ca acela, dar pentru ei nu exista altă cale. Își declarară iubirea în ziua aceea, ca pe o condamnare la moarte, și o pecetluiră cu un sărut care le tăie amândurora răsuflarea.

– Pentru eternitate, indiferent cât de scurtă va fi.

– Pentru eternitate, și mult după ea.

Grad paramilitar în timpul nazismului, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de sublocotenent

22

Decembrie 1943

Cu cinci zile înainte de Crăciun, două dintre fetele Almei fură externate de la infirmerie și lăsate în grija ei. Se întoarseră la Blocul Muzical, palide, slabe ca țârul și complet epuizate după drumul anevoios. Cu toate acestea, se duseră direct la scaunele lor. Alma le urmărea îngrijorată cum se luptă cu instrumentele, căci până și un obiect atât de ușor ca vioara se dovedea a fi acum prea greu pentru Violette. Nici Flora nu se descurca mai bine, deși Miklós o îndruma cu blândețe – după o oră, o singură oră de repetiții, era lac de sudoare și chiar mai lividă decât înainte.

– Nu merge așa, declară Miklós, spunând deschis ceea ce gândea toată lumea. Asta-i tortură, nu repetiție. Le-au externat pentru că nu mai sunt contagioase, nu pentru că s-ar fi înzdrăvenit. Trebuie să stea în pat, să se odihnească, să mănânce rații duble sau triple, nu să repete Wagner pentru concertul SS-ului!

Tocmai când Alma se pregătea să le trimită în pat și să le lase să se odihnească, intră doctorul Mengele, se așeză pe unul dintre scaune și făcu semn orchestrei să continue. Almei nu-i plăcea deloc zâmbetul vesel, pervers, de pe chipul lui.

Cu un calm desăvârșit, își îndreptă umerii și lovi cu bagheta în pupitru.

– De la capăt.

Cu greu reușea să-și mențină privirea peste capetele fetelor ei, cu profesionalism rece, când n-o interesa decât dacă Violette va găsi puterea să ridice vioara pe umăr la timp. Dar, simțind parcă răul care plutea în aer, precum un nor negru și amenințător, orchestra cântă mai bine ca niciodată. Violonistele, mai cu seamă, intrară la timp și impecabil sincronizate, animate parcă de dorința de a o proteja pe membra mai slabă a turmei de prădătorul în pardesiu gri, elegant. În ciuda eforturilor lor, însă, nu izbutiră să mascheze nota falsă scoasă de instrumentul Violettei.

Doctorul Mengele se strâmbă vizibil.

Pe băncuță, lângă Miklós, Flora întâmpina mari greutăți la pian. Sub privirea lui Mengele, un amestec din care se împleteau o falsă consternare și amuzamentul nedisimulat, pianistul așteptă alături de eleva lui până când, ajuns la exasperare, cedă și el nervos. Îndepărtă mâinile Florei de pe clape și continuă el însuși bucata muzicală, corectând imediat tonul întregii orchestre.

Alma era tentată să procedeze la fel cu vioara Vio­lettei.

Cu fruntea îmbrobonată de sudoare, fata mijea ochii disperată la partitura din fața ei. Se chinuia din răsputeri să țină ritmul cu celelalte, dar ochii și mâinile parcă nu voiau s-o asculte.

Încă o notă falsă. Strânse din buzele vineții și apucă și mai strâns vioara, ca să nu-i cadă de pe umăr. Îi înțepeniseră degetele de la efort, iar arcușul trecea peste coarde cu un scârțâit tânguitor.

Într-un final, puse jos instrumentul, învinsă. Pri­virea din ochii ei îi frânse inima Almei. Expresia chinuită a deznădejdii și dezamăgirii – față de propria nepricepere. Iartă-mă… Buzele fetei tremurau. Două lacrimi mari i se prelinseră pe obrajii pământii și căzură pe vioara care stătea tăcută și inutilă în poala ei.

Alma opri muzica. Miklós avea dreptate; era o tortură.

Ca la un semn, Mengele se ridică de