– Frau Alma, se poate să discutăm între patru ochi?

În liniștea tensionată care urmă, Alma îl conduse în camera ei. Odată intrați, doctorul se uită în jur curios, trase un scaun de la masa mică și șubredă și-i făcu semn Almei să ia loc, cu o galanterie exagerată.

– Herr Doktor, sper că vă dați seama că nu au cum să fie în cea mai bună formă, vorbi Alma neîntrebată, deși regulamentul i-o interzicea. Abia au fost externate. Sunt încă slăbite și au nevoie de timp până să-și recapete forțele.

– Știi cu ce sechele pot rămâne bolnavii de tifos? o întrebă Mengele, de parcă nici nu o auzise. Printre ele se numără pierderea auzului, sensibilitate la lumină și probleme generale de vedere, rigiditate musculară, adăugă, aruncându-i Almei o privire elocventă. Toate astea reprezintă o condamnare la moarte pentru orice muzician. Ești de acord cu mine?

Alma nu-i răspunse. Era convinsă că nu întâmplător alesese acea formulare.

– Hai să nu compromitem munca întregii orchestre din cauza câtorva membre slabe. În curând, va sosi un transport nou; o să alegi alte fete, poate chiar mai bune decât erau astea…

– Nu erau, replică Alma, pe un ton glacial. Sunt încă aici și nu pleacă nicăieri; cel puțin, nu cât sunt eu șefă. Orice societate civilizată are datoria să-și protejeze membrii mai slabi, nu să se descotorosească de ei imediat cum se îmbolnăvesc. În asta constă esența umană, Herr Doktor.

– Idei marxiste, zise el, fluturând nepăsător din mână. Reichul nu lucrează așa. Iar Auschwitz-Birkenau se află sub jurisdicția Reichului și a ideologiei lui. Toți membrii slabi ai societății trebuie eliminați. Sunt pa­raziți care nu contribuie cu nimic.

Îi aruncă Almei încă o privire provocatoare, cu coa­da ochiului.

– Ca aceste două subordonate ale dumitale, în starea lor actuală.

– Vor cânta fără probleme până la Crăciun, declară Alma, înfruntându-i privirea, pe un ton lipsit de orice emoție. Voi avea eu grijă.

– Sunt slăbite și pe jumătate oarbe. Astfel de com­plicații pot persista câteva săptămâni, uneori, chiar luni, continuă Mengele, cu o oarecare bucurie mali­țioasă. Și mai e o problemă – foamea de nepotolit, oricâtă mâncare ar consuma convalescentul. Devin aproape ca animalele. Ajung să fure de la rudele lor – am văzut cu ochii mei ce face foamea asta din oameni.

Văzuse și Alma. Cu toate astea, continua să-l fixeze cu o privire neînduplecată în ochii ei negri.

– Fetele mele nu fură.

– Într-o situație normală, nu fură. Dar asta nu este o situație normală.

– Bineînțeles că nu e. Suntem într-un lagăr de exterminare, replică Alma, ridicând rece din umeri.

Doctorul Mengele rânji, vădit amuzat.

– Te pricepi la cuvinte, Frau Alma. Cred că aveai o mulțime de admiratori pe vremuri.

– Și la ce mi-au folosit când ați introdus legile rasiale și-au fugit toți de pe corabia mea, ca niște șobolani?

– Înseamnă că sunt niște lași, recunoscu Mengele, neașteptat de ușor.

Alma îi aruncă o privire suspicioasă, dar nu se citea nici urmă de ironie pe chipul lui.

– Nu-i poți învinui pe lași că se comportă ca lașii. Asta le e firea. Sunt precum iepurii care încremenesc când dau nas în nas cu lupul. E trist că există aseme­nea elemente în rasa noastră ariană…, zise, apoi ridică brusc mâna, cu arătătorul întins, și se opri la câțiva centimetri de pieptul Almei. Dumneata, pe de altă parte, ești făcută din oțel, Frau Alma. Ai nervi de oțel, iar prin vene-ți curge mercur rece. Din acest punct de vedere, te asemeni mult mai mult cu arienii decât lăudații noștri cavaleri teutoni, care tremură ca frunza-n vânt și scapă arma din mână imediat cum le iese în cale câte un Ivan. I-am văzut eu pe Frontul de Est… Jalnică imagine. „Neînvinsa“ mașinărie de război germană fluturând batista albă imediat cum se auzea Ura, pobeda – ura, victorie – dinspre frontul sovietic, chiar înainte să-i vadă pe ruși că sar la atac.

Se uită din nou la Alma, cu ochii ușor mijiți.

–Aș putea să pun rămășag pe orice sumă de bani că dumneata n-ai fi fugit, adăugă și clătină din cap, ca pentru a-și întări spusele. Dumneata sigur n-ai fi fugit. N-ai fi dat înapoi din fața primejdiei. Ești neînfricată până la limita suicidului. E o trăsătură foarte ariană și nu pot decât să respect asta.

Alma se stăpâni cu greu să nu-și arate dezgustul.

– Dacă, într-adevăr, respectați asta, Herr Doktor, și dacă aveți încredere în caracterul meu „de oțel“, dați-mi voie să-mi pun fetele pe picioare. O să am grijă să cânte minunat de Crăciun.

– E un eveniment important, Frau Alma. Va participa și comandatul Liebehenschel. Toți ofițerii superiori din lagăr.

– Știu asta.

– Nu cred că vrei să te faci de rușine din cauza unor muziciene slab pregătite.

– N-aș permite niciodată vreuneia dintre muzicienele mele să urce pe scenă dacă n-aș fi absolut sigură că poate cânta la cel mai înalt nivel.

– De ce te încăpățânezi atât să le păstrezi pe astea două fete? Sunt ușor de înlocuit. Dă anunț că organizezi audiții – sunt sigur că până la prânz găsești și violonistă și pianistă.

– N-am nevoie de înlocuitoare. Fetele mele pot să cânte, zise ea, apoi se uită la el și îndulci tonul. Herr Doktor, mi-ați acordat deja o dată votul de încredere, în ziua aceea la rampă. Mi-ați permis să măresc orchestra și cred că nu v-am dezamăgit, altminteri ne-ați fi trimis de mult la gazare. Aveți încredere în mine și de data asta. O să le pun pe picioare. Promit.

– În cinci zile? Imposibil.

– Nimic nu e imposibil. Poți realiza orice, dacă-ți dai cu adevărat silința.

– Lăudabilă atitudine.

Mengele se lăsă pe spătarul scaunului și o măsură pe Alma cu profundă curiozitate. Privirile ei erau atrase de cizmele înalte ale temutului doctor. Ieșeau de sub scaun și erau atât de bine lustruite, încât nu se