– Prea bine, zise el, în cele din urmă. Poți să păstrezi fetele până atunci. Dar, dacă aud o singură notă falsă în concert – una singură –, a doua zi primesc injecție cu fenol în inimă, și nu doar astea două, ci toate cele patru bolnave din orchestră. Așa mi se pare corect.

23

– Bun.

Când se uita la orchestra ei, Alma avea senzația că se află în fața plutonului de execuție. Lumea întreagă părea să-și fi lăsat povara pe umerii ei. Nervi de oțel, pe naiba; de ce-i tremura deodată „mâna sigură“ pe bagheta de dirijor? Era prea grea pentru ea în clipa aceea; o lăsă jos, se așeză pe un scaun și își șterse palmele de față. Era prea mult. Prea multă răspundere, și nu doar față de ea însăși ori față de bătrânul ei tată, cum era pe vremuri, ci față de patru ființe umane, patru tinere cu vieți lungi și promițătoare înainte, cu speranțe și temeri și visuri de viitor. Își privi mâinile care îi zăceau inerte în poală, cu palmele în sus. Patru vieți. În mâinile acelea, ținea patru vieți omenești.

Năpădită brusc de rușine, își privi protejatele, care n-o scăpau din ochi de când ieșise din camera ei. Aveau nevoie de o conducătoare, iar ea își căina soarta, când, de fapt, în joc era viața lor. Timpul era esențial. Ar fi fost o crimă să-l irosească plângându-și de milă.

De pe băncuța de la pian, Miklós îi aruncă un zâmbet încurajator. Exact ca fetele ei, și el părea să aibă în­credere în ea, chiar și în clipele în care Alma și-o pierdea.

– Bun, repetă, de data asta pe un ton hotărât, și se ridică de pe scaun. E limpede că Violette și Flora trebuie să se hrănească bine înainte de a relua repetițiile. De acum înainte, timp de cinci zile, le vom da rații suplimentare, ca să fim sigure că vor avea suficientă forță să cânte. Cinci zile e un timp foarte scurt, așa că începem chiar din momentul ăsta. Cele care mai aveți mâncare în pachete, aduceți-o aici. Regina, fii drăguță și fă un ceai cald pentru toată lumea. Ne mai încălzim puțin și, între timp, fetele mănâncă.

Se iscă deodată o mare zarvă și scârțâit de scaune, căci fetele se repeziră la paturile lor, să aducă puținele provizii pe care le foloseau cu extremă chibzuială. Cu ochii în lacrimi, Flora și Violette priveau grămăjoara care se aduna pe masa comună – fructe deshidratate și fursecuri, conserve și cârnați afumați, brânză și chiar cuburi de zahăr – un adevărat ospăț, cum puțini prizonieri pomeniseră.

Ocupată să împartă mâncarea în două grămezi egale, Alma nu observă imediat grupul de poloneze care discutau între ele, retrase. Abia când glasul Sofiei răsună peste zarva generală într-un crescendo de strigăte revoltate și ininteligibile, îi atrase atenția Almei.

– S-a întâmplat ceva? întrebă ea, apropiindu-se de grup.

Țipetele se potoliră și se transformară în bombăneli. Alma nu înțelegea limba, dar simțea tonul sfidător. Erau doar cinci fete și fiecare își ferea privirea de ea.

– Vacile astea încăpățânate nu vor să-și cedeze rațiile, anunță Sofia, privindu-și compatrioatele cu dispreț.

– De ce? întrebă Alma, cu blândețe.

Știa răspunsul, dar voia să-l audă rostit pe șleau, dintr-o dorință perversă de a-și confirma teoria.

– Nu ni se pare corect să le dăm mâncarea noastră, răspunse una dintre fete, într-o germană poticnită. De ce să le dăm?

– Pentru că au fost bolnave și au nevoie de hrană ca să-și recapete forțele, răspunse Alma, reușind să-și păstreze calmul, deși începea să se enerveze. Nu puteți da vina pe ele că s-au îmbolnăvit, nu-i așa?

– Nu dăm vina pe ele. Spunem doar că nu e corect să le dăm mâncarea noastră. Trebuiau să fie mai prudente. De ce să plătim noi pentru că sunt ele mai șubrede? Lor nu le vin niciodată pachete de la rude…

– Pentru că rudele lor au murit.

De data asta, pieptul Almei se umfla și dezumfla vizibil. Știa că Miklós e cu ochii pe ea. O supăra gândul că o vede în asemenea stare, dar și mai tare o supăra atitudinea unora dintre fetele ei. Nu accepta ca această răutate să le otrăvească și pe celelalte.

– Au murit aici, la Auschwitz, uneori chiar sub ochii voștri. Și asta e tot vina lor?

– Nu spunem că e vina lor. Spunem că ăsta e socialism, să iei de la cei care au ceva și să împarți celor care n-au.

– Socialism, ziceți?

Neputând să se stăpânească la timp, Alma ridică mâna și-i trase fetei o palmă zdravănă.

– Ăsta nu-i socialism. E un gest de minimă decență, dacă ați auzit de așa ceva!

Fata rămase încremenită. Imediat după aceea, izbucni în plâns. Cu toate astea, Alma nu simțea nici un strop de rușine pentru fapta ei, doar o furie oarbă și covârșitoare.

– După ce a trebuit să ascult teoriile rasiale ale ticălosului ăluia de ofițer SS, acum le aud și de la tine, aici, sub acoperișul meu? Ca un papagal dresat de SS! Le-am văzut eu pe astea ca tine la infirmerie, cum smulgeau pâinea din mâna prietenelor lor și își mai și găseau justificări! Înțelegeți o dată pentru totdeauna că aici nu există evrei și polonezi, francezi și comuniști, există doar membrii SS și deținuți. Atât! Nu reprezentăm nimic pentru ei. Te crezi superioară Violettei pentru că ea este evreică și tu poloneză? Îți spun eu că în ochii SS-ului și tu ești tot un parazit care trebuie exterminat. Le convine că ne certăm între noi. Cu cât suntem mai câinoși unii cu alții, cu atât le ușurăm lor sarcina. Pe asta s-au și bazat când au creat lagărul ăsta. Chiar nu pricepi? Trebuie să rămânem unite. Ei sunt dușmanii noștri, nu ceilalți deținuți.

– Iar tu ești exact