ca ei! țipă fata. Ne chinuiești mai rău ca SS-ul! N-ai dreptul să te numești evreică. Ești la fel de nesimțitoare ca nemții. Nu-i de mirare că te-au numit Kapo. Au simțit că ești de-a lor.

De data asta, o pălmui Sofia, mai tare decât Alma.

– Scroafă nerecunoscătoare! răcni fosta Kapo. Câte a făcut Frau Alma pentru voi? Ai uitat așa repede câte privilegii aveți? Haine noi, rații duble, pachete de la Crucea Roșie, siestă după masa de prânz, apelurile ținute înăuntru, ca să nu înghețăm de frig, soba care să ne încălzească, duș în fiecare zi, rufe spălate o dată pe săptămână? Copilă rea și egoistă ce ești! De data asta, s-a îmbolnăvit Violette, altă dată, poate o să te îmbolnăvești tu. Ai mai zice că e socialism dacă Frau Alma și-ar împărți rația cu tine, când tu nu te poți ridica din pat?

Fata nu răspunse. Era prea ocupată să-și mângâie obrazul înroșit și să suspine.

Tovarășele ei nu mai păreau la fel de hotărâte acum și, după câteva minute, puseră proviziile pe masa comună. Alma le acceptă fără să spună nimic. Când șefa grupului lor se apropie de masă, cu câteva conserve în brațe, Alma o opri.

– Ține-ți mâncarea. Nu vreau să umbli prin lagăr și să te plângi că javra aia socialistă, Kapo Alma, ți-a luat rațiile cu forța.

– Îmi pare rău, Frau Alma.

– Nu-i adevărat. Ți-e frică, dar nu-ți pare rău. Ți-e teamă că o să mă răzbun pe tine sau că o să te dau afară din orchestră.

Judecând după figura speriată a fetei, pusese degetul pe rană. Alma îi aruncă un zâmbet strâmb.

– N-ai de ce te teme. Te va pedepsi destul conștiința. În fiecare zi, când o să te uiți la Flora și la Violette, o să-ți aduci aminte de lașitatea și de egoismul tău. În fiecare zi, până la capătul vieții, va trebui să înduri această rușine. E cea mai crudă pedeapsă pe care o poți primi.

Nu dură mult, și fata începu din nou să plângă. Erau lacrimi de remușcare, de data asta. O îndemna pe Alma să ia conservele, cu un gest rugător, dar violonista stătea rece și împietrită ca o statuie, cu mâinile încrucișate la piept, și n-o lăsa să pună mâncarea în grămada comună.

Într-un final, fata se lăsă păgubașă și se duse direct la Violette. Îi dădu două conserve și le păstră pe celelalte două pentru Flora.

– Iartă-mă, te rog… Nu știu ce m-a apucat…

– Nu-i nimic, spuse Violette, zâmbitoare. Te înțeleg. Nu-i nevoie să…

– Te rog să le iei. Sunt pentru tine. Trebuie să te hră­nești bine.

– E suficientă mâncare pentru toată lumea…

– Nu. Mănâncă tu. Ai fost bolnavă. Ai nevoie de hrană.

Când fetele de la Stubendiest – îngrijitoarele blocului – aduseră prânzul, Alma își oferi toată porția ei Violettei și Florei. Apoi, fără să ia în seamă protestele lor, porni spre ușă, pipăindu-și distrată buzunarele, în căutarea pachetului de țigări.

Afară era un ger de crăpau pietrele. Zăpada înghețată îi trosnea sub picioare, dar Alma se bucura în secret de frigul pătrunzător, privindu-l ca pe o formă de peni­tență. Dârdâind în jacheta subțire, reuși să-și aprindă țigara abia din a treia încercare.

– Iar faci greva foamei?

Nu se putu abține să nu zâmbească la auzul vocii lui Miklós. Îi era recunoscătoare că nu se amestecase în toată discuția, dar îi era și mai recunoscătoare că stătea lângă ea acum. Simți ceva greu pe umeri. Pipăi cu degetele și își recunoscu paltonul din păr de cămilă.

– Nu mi-e foame. Sunt doar obosită și foarte ner­voasă.

– Îmi imaginez, zise el, privind în zare, cu ochii mijiți.

– Dacă-mi spui iar că sunt prea severă cu ele, îți dau cu ceva în cap și pe urmă divorțez de tine.

– Nici prin gând nu-mi trecea să spun asta. Sincer să fiu, ai gestionat admirabil situația.

– Cu o excepție, spuse Alma, trăgând cu nesaț din țigară. Am lovit un om azi. Pentru prima oară în viața mea, am lovit pe cineva.

Parcă nici ei nu-i vedea a crede.

Spre surprinderea ei, Miklós chicoti încet.

– O realizare inimaginabilă pentru un Kapo, să lovească o deținută pentru prima oară după multe luni! Ar trebui să-ți treacă numele într-o carte de onoare. Cei mai mulți Kapo nu rezistă o zi fără să pună bățul pe cineva.

– Avem bețe diferite. Al meu e ca să dirijez muzica, nu ca să bat oamenii. Tocmai de-asta sunt așa dezamăgită de mine. Simt că lagărul mă transformă în ceva oribil. Devin prea aspră, prea insensibilă, spuse ea, cu o privire îndurerată. Devin ca ei, Miklós, încheie, pe un ton deznădăjduit.

Miklós îi cuprinse numaidecât fața în palme.

– Aiurea! Oricât de abject și de degradant ar fi locul ăsta, nu te poate atinge…

– M-a atins deja, îl întrerupse ea, calmă și resemnată. M-am împrietenit cu ofițerii SS. Mă strigă Frau Alma și mi se adresează politicos. Vorbim despre muzică, despre Viena și multe alte lucruri rafinate.

– Asta nu înseamnă că sunteți prieteni. Ești con­știentă că trebuie să te porți politicos cu ei și să menții aparențele pentru ca orchestra ta să supraviețuiască. Pentru ca tu să supraviețuiești.

– M-au învățat să fiu violentă.

– Nu-i adevărat. Ți-ai pierdut cumpătul. Oricui i se poate întâmpla, dacă trece prin ce-ai trecut tu.

– Îmi chinuiesc fetele și SS-ul mă laudă pentru asta. Înțelegi că ai devenit un om rău în momentul în care SS-ul te laudă și-ți admiră „caracterul arian“. Știi ce înseamnă pentru ei să fii arian? Să fii nemilos, mânat de o ambiție nemăsurată și rece ca gheața. Puțin mai devreme, Mengele mi-a spus că întrunesc toate cele trei calități. A zis că mă admiră.

– Oprește-te.

– Nu. Ți-am spus toate astea ca să știi ce fel de om sunt. Avea dreptate mandolinista mea poloneză, și Hössler înaintea ei, și acum Mengele.