Toți mi-au zis același lucru și nu se înșelau. Nu sunt evreică. Sunt nemțoaică. De-asta mi-e atât de ușor să supraviețuiesc aici. Ofițerii SS mă privesc ca pe una de-a lor. Recunosc un spirit înrudit, adăugă, apăsând dezgustată pe ultimele cuvinte.

De data asta, Miklós nu mai spuse nimic. Îi strivi buzele cu gura și o simți cum se îneacă cu un suspin pe care se chinuia să și-l înăbușe.

– N-ai decât să te urăști până nu mai poți, declară el, cu un zâmbet curajos, după ce se desprinse de ea. O să te iubesc eu cât pentru amândoi. Nu, nu, fără lacrimi acum. Să nu te vadă fetele așa. Trebuie să știe că ești puternică.

– Ai dreptate, spuse ea și își șterse lacrimile de mânecă, zâmbindu-i curajos.

– Așa mai merge.

– Rămâi să lucrezi cu Flora până se dă stingerea?

– Bineînțeles. Eu mă ocup de Flora, tu, de Violette. Sunt convins că Sofia poate să conducă orchestra fără probleme. Le-ai pregătit deja foarte bine. Ai văzut ce frumos au cântat când era Mengele de față?

– Chiar au cântat frumos, spuse Alma, zâmbind prin­tre lacrimi.

– Și vor cânta mai bine de Crăciun. Vom avea noi grijă să fie așa.

Miklós o cuprinse de umeri, conducând-o înapoi înăuntru, și, deodată, povara nu-i mai păru atât de apăsătoare.

– Cântă doar rândul ăsta, dar cântă-l perfect.

Alma stătea în spatele Violettei, cu o mână încleștată pe spătarul scaunului.

După o masă copioasă, fata își mai recăpătase culoarea în obraji, iar ochii îi străluceau. Când așeză vioara sub bărbie, nu mai simți oboseala și deznădejdea de mai devreme. Sub privirea concentrată a Almei, cântă primele note cu atenție și fără greșeală.

– Bun. Acum cântă la fel și rândul al doilea.

Violette se supuse, apoi ridică ochii spre Alma, care încuviință încurajator din cap.

– Acum cântă-le pe amândouă.

Aici, mâna Violettei se poticni pentru prima dată. Se întunecă imediat la față. Dădu să pună vioara jos, dar Alma o opri categoric.

– Fără pauză până nu terminăm toată partitura. Cântă doar al treilea rând pe care l-ai greșit. De douăzeci de ori.

Violette înălță capul.

– Așa-mi spunea tata când greșeam, zise Alma, cu un surâs. Talentul e important, dar și mai important e să exersezi – și iar să exersezi – până când stăpânești partitura. Dacă repeți o melodie de zece, douăzeci sau treizeci de ori, degetele vor ajunge automat s-o cânte corect. O să te plictisești de ea, ce-i drept, dar n-o să mai greșești niciodată. Crede-mă.

După o oră de repetiții, abia reușiseră să parcurgă primele trei pagini. După două ore, cu degete tremurânde și lacrimi în ochi, Violette o imploră să-i dea o pauză. Alma îi oferi câteva bucățele de măr uscat și un cub de zahăr, ca să mai capete puțină energie, dar nu se lăsă înduplecată.

– Am zis că nu luăm pauză până nu terminăm partitura și o vom termina. N-ai decât să plângi, să mă blestemi, să mă urăști, dar trebuie s-o interpretezi perfect, Violette. De la început.

Până la finalul zilei, parcurseseră toată partitura. Erau urme de sânge pe coardele viorii, iar degetele Violettei erau pline de tăieturi, dar reuși să interpreteze întreaga partitură cu doar două greșeli.

Alma o conduse în camera ei și-i curăță rănile.

– Ai cântat excelent azi, Violette.

Descoperi cu surprindere că fata zâmbea.

– Astea sunt cicatrice de la vioară, spuse tânăra, arătând din cap spre degetele Almei.

Nu era o întrebare, ci mai degrabă o afirmație în care se simțea admirația.

– Așa e.

– Tatăl dumitale te forța să exersezi până îți zdreleai degetele? întrebă Violette, în germana ei cu accent pronunțat.

– Nu, nu era nevoie să mă forțeze să fac nimic. Era un violonist atât de bun, încât nu trebuia decât să cânte muzica lui de cameră. Era atât de minunată, încât mă durea inima s-o aud.

Alma se opri, apoi adăugă, cu un zâmbet blând:

– Eu nu sunt o violonistă deosebit de talentată.

Violette îi aruncă o privire uimită.

Alma clătină din cap și îi zâmbi.

– Chiar nu sunt. Sau, în orice caz, nu sunt înzestrată cu un talent înnăscut, ca tata și unchiul meu. Dar am exersat îndeajuns cât să compensez lipsurile. În mare parte, ține de tehnică. Eu cânt cu mâinile. Tata cânta cu sufletul. Dar numai marii critici muzicali sesizau diferența. Ei îmi reproșau mereu asta și aveau dreptate.

După ce termină de curățat rănile, aplică alifie pe degetele Violettei.

– Dacă eu am putut să mă pregătesc atât de bine încât să păcălesc publicul larg, poți și tu. Doar că tu trebuie să păcălești un singur om. Dar este esențial să-l păcălești, pricepi ce spun?

Violette nu părea speriată de figură gravă a Almei, nici de vorbele ei tranșante. Încuviință din cap și promise să se reapuce de treabă a doua zi, dis-de-dimineață.

– Soldățel curajos! zise Alma, cuprinzându-i obrajii în palme și sărutând-o pe frunte.

24

Ajunul Crăciunului, 1943

Încă de dimineață, germanii din lagăr erau într-o dispoziție excelentă. Fetele din orchestră, în schimb, tremurau de frică. Mai erau doar câteva ore până la concert. Pentru Alma, timpul era precum o secure deasupra capului, amenințătoare și indiferentă, gata să cadă în orice clipă. Miklós îi strângea mâinile și o încuraja spunându-i că făcuse tot ce-i stătea în putință pentru orchestră. Exersase cu fetele până când nu-și mai simțise brațul drept, până când nu mai putuse să ridice bagheta de dirijor, până când i se pusese un asemenea junghi între omoplați, încât avea senzația că o înțeapă Gestapoul cu vătraiul încins. Cu toate astea, Alma simțea că ar fi putut face mai mult. Dacă Flora și Violette cântau prost în seara aceea, ea se făcea vinovată de moartea lor. În definitiv, le era dirijoare, Kapo și mama pe care n-o mai aveau.

La popota SS-ului, deținuții alergau dintr-o parte în