alta, instalau și aranjau mesele, decorau bradul parfumat cu beteală și stegulețe cu svastici, agățau portretul lui Hitler pe un perete. Tovarășii lui Miklós din echipa de servire își făcuseră un titlu de glorie din a schița semne obscene către portret de câte ori treceau pe lângă el. Asta măcar le mai înveselea pe fetele Almei. Asta, și porțiile duble aduse direct din delicioasa bucătărie a ofițerilor de Triunghiurile Verzi, tovarășii lui Miklós, care le păziră pe fete ca pe ochii din cap, până când terminară de mâncat în spatele ușilor închise.

– Dacă e să murim acum, cel puțin am luat ultima masă, glumi sumbru Violette-din-Paris, iar Alma simți că i se întoarce stomacul pe dos.

– N-o să muriți. Nu-i las să se atingă de voi, declară Alma.

Era o promisiune deșartă, dar o făcu totuși, ca să-și îmbărbăteze fetele.

La ora șase și zece minute, Maria Mandl veni să-și vadă mascotele. Alma o auzi vorbind cu una dintre gardience.

– Zi tu dacă nu-s frumușele foc în uniformele lor albastre.

Pe Alma o trecu un fior. Atât reprezentau pentru șefa lagărului. Niște păpuși pe care le etala în fața colegilor ei. Păpuși care cântau când apăsai pe buton.

– Atrage-le atenția să zâmbească, i se adresă Mandl Almei. Sunt mult mai drăguțe când zâmbesc.

O cuprinse o ură profundă la auzul acelor cuvinte. Îi venea să se ducă la femeia aceea ignorantă și să-i tragă o palmă. Viața fetelor ei atârna de un fir de ață, iar ea le cerea să fie zâmbitoare, când poate acestea erau ultimele lor ore?

Cu un efort supraomenesc, Alma reuși să-și păstreze calmul. Nu-i tresări nici un mușchi pe față în momentul în care încuviință din cap în fața lui Mandl.

– Desigur, Lagerführerin.

Popota începea să se umple, o haită de hiene în haine cenușii. Se băteau unii pe alții pe umăr – Cum merge treaba la serviciul de veterani? Ai strâns bani să-i cumperi lui Lotte haina aia de blană la care visează? – și râdeau la arhicunoscuta glumă de Auschwitz: De ce să cumperi ceva când găsești totul în Kanada? Scoteau fotografii din buzunarele de la piept și se lăudau cu băieții lor, tot militari și la fel de cruzi ca și tații lor.

– Fi-miu ăl mic e pătimaș, nu glumă! L-a denunțat pe tatăl celui mai bun prieten pentru că moșneagul a refuzat să execute salutul nazist. N-are timp de sentimentalisme afurisitul. Un adevărat spirit germanic și devotat trup și suflet Führerului.

Alma se bucura că stă cu spatele la ei în timp ce dirija o muzică ambientală discretă, înainte de concertul oficial. În felul ăsta, nu-i vedeau chipul schimonosit ură și profund dispreț.

Vor trece cu bine și de seara asta. Vor cânta și vor supraviețui, astfel încât să scape de aici într-o bună zi și să le vâneze pe aceste hiene în uniforme gri și să le aducă în fața justiției pentru că îndrăzniseră să râdă când mii de alți oameni sufereau, pentru că îndrăzniseră să se laude cu copiii lor, în vreme ce pe ai evreilor îi ardeau fără scrupule, pentru că îndrăzniseră să sărbătorească în toiul acelui măcel. Înverșunarea rece și nemiloasă de pe chipul Almei se reflecta și pe cele ale fetelor. Da, vor cânta excepțional astă-seară, pentru că și supraviețuirea era o formă de rezistență, iar ele erau luptătoare neînfricate pentru libertate.

Cu răsuflarea întretăiată, Alma stătea în fața publicului, ținând bagheta de dirijor în mână. Toți ofițerii le aplaudau frenetic pe fete, dar ea se uita victorioasă la un singur bărbat. Doctorul Mengele așteptă câteva clipe, după care desfăcu brațele și începu să aplaude și el, ușor teatral, dar asta nu mai conta. Atât Violette, cât și Flora, cântaseră remarcabil de bine. Amândouă erau leoarcă de transpirație – Alma le vedea chipurile asudate și obosite –, dar era un preț mic pentru viețile a patru fete.

Și ei i se prelingea sudoarea pe spate; de emoție și oboseală, pierdea întotdeauna un kilogram-două când avea concerte, iar de cinci zile încoace nu mâncase aproape nimic, căci își împărțise rațiile cu cele două convalescente. Îi țiuiau vag urechile, o dureau mușchii brațului drept după soloul final de vioară – ca și pe vremea când conducea Die Wiener Walzermädeln, trebuia să dirijeze și să cânte în cadrul aceluiași concert – și se simțea inexplicabil de amețită. Se prefăcea că nu observă petele negre care-i jucau prin fața ochilor. Noroc cu rujul de la Kanada; datorită lui, publicul avea impresia că se uită la o violonistă vieneză de înaltă virtuozitate, în toată splendoarea ei, și nu la o femeie epuizată, gata să cadă din picioare. Nu, nu avea voie să leșine.

Alma clipi de câteva ori ca să-și limpezească vederea, apoi se sili să zâmbească larg. Îi aștepta o noapte lungă pe ea și Miklós – mai întâi, recitalul de pian la patru mâini, apoi concertul pentru pian și vioară, iar după aceea ce piese le mai năzărea stăpânilor SS să ceară.

Iar aceștia nu se sfiiră să ceară. Odată încheiată par­tea oficială, pianul lui Miklós fu mutat într-un colț al popotei. Mesele din mijloc fură împinse în jurul bradului de Crăciun decorat cu beteală și svastici. Strecurându-se cu agilitate printre perechile de dansatori în uniforme, chelnerii deținuți alergau de colo colo, încărcați cu farfurii pline-ochi. Aromele încântătoare de friptură de gâscă îi aminteau Almei de casă și de tatăl ei, care felia preparatul tradițional de Crăciun sub privirile nerăbdătoare ale membrilor familiei Rosé. Murea de poftă să-și înfigă dinții în carnea aurie a păsării, dar nu aruncă nici măcar o privire chelnerilor, ca nu cumva să se dea de gol. Îmbrăcați în sacouri albe și cu șervetele apretate pe brațul drept, aduceau a chelneri obișnuiți, dar fără amabilitatea servilă pe care o afișau aceștia din urmă în speranța că vor obține un bacșiș generos. Bărbații aceștia își priveau clienții cu o ură glacială și fățișă, ori de câte ori gardienii și ofițerii SS