Erau deosebit de gălăgioși și nesuferiți în seara aceea. Voiau să-și impresioneze colegele, și pentru asta hotărâseră să-i necăjească pe chelneri. Dar Alma știa bine că același comportament mitocănesc era deseori întâlnit și printre clienții restaurantelor civile. Întotdeauna existau indivizi care nu se puteau face remarcați altfel decât umilindu-i pe alții. Alma știa din proprie experiență că cei mai nesuferiți lăsau mereu și cele mai mici bacșișuri, spre deosebire de clienții politicoși și sobri. Aceștia din urmă nu se plângeau niciodată, chiar dacă friptura era răscoaptă, și, cu un zâmbet timid, îi strecurau invariabil chelnerului un bacșiș care reprezenta jumătate din nota de plată, după care îi strângeau călduros mâna, ca mulțumire pentru servirea de excepție.

Alma se uită la Miklós și văzu că ține ochii închiși, de parcă nu ar fi vrut să vadă turma de militari pe care era obligat să o distreze. Era umilitor pentru virtuozul Filarmonicii din Budapesta să cânte la o popotă plină de gardieni SS beți, printre râsetele stridente ale gardien­celor și grohăiturile colegilor lor cu fețe congestionate, dar îndura totul cu stoicism și demnitate. Învăluită în fumul țigărilor, sala duhnea a transpirație, grăsime arsă și alcool, dar Miklós cânta cu un zâmbet senin pe chip, ca și când doar trupul îi era aici – spiritul era undeva departe, ferit de această abjecție și de ordinea perversă a lucrurilor, impusă de naziști.

Cineva zbieră că vrea să asculte Sub felinarele roșii din San Paoli, melodia lui Zarah Leander.

Miklós îndoi degetele și-i aruncă Almei o privire îngrijorată. Pianistul avea avantajul de a sta jos, pe când ea stătea doar în picioare de ore bune. Alma se uită la el, zâmbi curajoasă și chiar îi făcu cu ochiul. Câtă vreme cânt alături de tine, nu simt oboseala.

– Într-o zi, o să se termine toate astea, citi Alma pe buzele lui.

Nu l-ar fi putut auzi în hărmălaia de nedescris, dar înțelese totul.

– Nu vreau să se termine, îi răspunse.

Vreau să cânt alături de tine până la moarte, indiferent unde ne-am afla.

O înțelese și Miklós, căci purta înlăuntrul său sentimentul care scânteia în ochii Almei când puse arcușul pe coarde – cântecul sublim despre iubirea eternă. Părea o potrivire stranie. Ea îl privea cu afecțiune tandră; el nu-și lua ochii de la ea și, deodată, tot vacarmul se stinse, amuțit de forța acelei legături invizibile. Erau doar ei doi în toată sala. Uniformele gri erau grotesc de neînsemnate și de stinghere. Doar muzica își avea locul acolo, iar ei erau hotărâți să cânte până când avea să dispară și cea din urmă uniformă. Și să continue să cânte și după aceea, chiar dacă rămâneau doar chelnerii deținuți. Oricum erau un public mai bun.

Trecuse de ora trei dimineața, când ultimii gardieni SS porniră împleticindu-se spre ieșire, ținându-se prietenește de umeri. Rămase unul singur, ca să-i supravegheze pe chelnerii care debarasau mesele. Kapoul, și el gătit cu sacou alb, încerca să-l convingă pe gardianul SS că se va ocupa el de toate, dar militarul zâmbi disprețuitor și flutură degetul prin fața Kapoului.

– Știu eu ce puneți la cale, maimuțoi vicleni, bolborosi el, legănându-se pe picioare.

Tivul cămășii era îndesat cu neglijență în pantaloni – și, după cum arăta, nici nu-și dădea seama de asta.

– Abia așteptați să plecăm, ca să vă ghiftuiți pe banii Reichului, porcilor.

Lângă Alma, Miklós scoase, discret, un pufnet dispre­țuitor. Stătea jos, pe jumătate întors de la pian, cu cotul sprijinit pe capac, și se uita la bărbatul beat cu un amestec de repulsie nedisimulată și îngăduința amuzată a unui adult care privește un copil făcând o prostie.

Chelnerii nu luară în seamă jignirea și își văzură mai departe de treabă, cu o ținută neașteptat de demnă și civilizată în comparație cu „stăpânitorul lumii“ în uniformă. Lucrul acesta îl înfurie și mai tare pe gardian.

– Foarte vicleni v-ați făcut în ultima vreme. Puneți la cale evadări chiar sub nasul nostru, profitați de bunăvoința noului comandant. Porci ordinari! Dar nu-i nimic. Îl prindem noi pe nemernicul ăla. Vedeți voi ce-o să pățească, și el și cei care l-au ajutat, după ce-l prindem. O să atârne în ștreang, împreună cu acoliții lui. Las’ că vedeți voi.

Alma se întoarse spre Miklós, cu răsuflarea tăiată. Pianistul îi făcu cu ochiul, vizibil mândru de fapta lui. Eforturile lor nu fuseseră în zadar. Au reușit. Printr-o minune, ce-i drept, dar au reușit, curajoșii membri ai Rezistenței! Alma îl privea pe Miklós cu vădită admirație.

– Vă țineți de uneltiri, continua să bolborosească nazistul. Vă plimbați fuduli și ne priviți de sus cu mutrele voastre urâte… Până și ăia nou-veniți… Imbecili plini de ifose! Noi îi ducem la gazare și ei își cântă imnul național și ne jură că va veni și rândul nostru!

Se simțea mirarea în tonul lui, de parcă așa ceva i se părea de neconceput.

Alma își puse vioara în toc, dar, când dădu să plece, Miklós o prinse de mână și o trase lângă el. Simțea și ea amenințarea sumbră care plana, invizibilă, deasupra lor.

Unul dintre chelneri strânsese câteva farfurii și le golea într-un cazan mare. Oficial, resturile de mâncare trebuiau date câinilor gardienilor. Neoficial, potrivit spuselor lui Miklós, mâncarea ajungea la deținuții flămânzi, care știau că trebuie să aștepte la gardul de sârmă ghimpată, cu castroanele pregătite. Chelnerii își puneau viața în primejdie și împărțeau hrana printre firele de sârmă. Când ajungea la cotețul câinilor, cazanul era aproape gol.

Gardianul SS de față nu părea să fie la curent cu acest aranjament, dar îi suspecta pe chelneri că și-ar însuși bunătățile rămase. Îi așteptă să termine de deșertat farfuriile și se apropie de cazan cu un rânjet răutăcios. Alma îl văzu cum trage un scaun și se urcă pe el. Mâna lui Miklós o strângea tot mai tare, iar ochii cenușii urmăreau cu răceală gesturile gardianului, bănuind deja ce intenționează să facă. Chelnerii se opriră din