Încet, căci nu prea îl ascultau degetele, bărbatul își desfăcu prohabul și se ușură în cazan. În timpul acesta, își plimba triumfător privirea tulbure de jur împrejur. Rânjetul mândru se transformă într-o schimonoseală plină de ură. Alma simțea mâna lui Miklós tremurându-i de furie.

Chelnerii se apropiară pe nesimțite. Îl prinseră pe gardian într-un semicerc. Câțiva stăteau la ușa bucătăriei și priveau scena într-o tăcere ostilă. Alți doi traseră ușile de la intrare și le încuiară discret. Inima Almei tremura violent. Simți că i se usucă brusc gâtul.

Kapoul apucă sticla de coniac pe trei sferturi plină cu lichidul chihlimbariu. Alma se aștepta să i-o spargă în cap gardianului, dar Kapoul umplu un păhărel și i-l întinse gardianului.

– Grozavă realizare, Herr Rottenführer! îl lăudă el. Doar un adevărat gardian SS se poate pișa astfel. Civilii nu reușesc să facă așa o boltă frumoasă. Le lipsește tăria de caracter, zise, ridicând paharul spre ofițerul care rânjea prostește.

Sprijinindu-se de umărul Kapoului, coborî de pe scaun, luă băutura și o dădu pe gât.

– Pentru ce te-au condamnat? întrebă gardianul, bă­tându-l pe Kapo pe piept, și-i dădu înapoi paharul.

Kapoul îl reumplu numaidecât.

– Pentru crimă, Herr Rottenführer, spuse el prie­tenește. Poftiți încă un păhărel. Încă un lucru pentru care civililor le lipsește tăria de caracter. Doar bravii noștri SS-iști sunt în stare să dea gata o pivniță întreagă. Noi, ceilalți, putem doar visa să ajungem vreodată la asemenea performanță.

Era ceva suspect în glasul Kapoului; Alma își dădea limpede seama de asta.

Gardianul SS studie băutura din fața lui, sughiță, își înghiți fierea din gât și goli din nou paharul, încurajat de vorbele Kapoului, care rânjea de-a binelea.

– Pe cine-ai mătrășit? Pe nevastă-ta? bălmăji gardianul și se șterse la gură, clătinându-se pe picioare, cât pe ce să cadă.

– Pe un SA-ist, coleg de-al dumitale din batalioanele de asalt, răspunse Kapoul, și mai prietenos decât înainte, stârnind chicotele celorlalți deținuți. Venise după doi bătrânei evrei care locuiau deasupra mea și i s-a părut amuzant să-i târască de păr pe scări. Și mie mi s-a părut la fel de amuzant să-i trag vreo doi pumni în bot, să-l apuc de glezne și să-i dau drumul în cap de la etajul al patrulea.

Făcu o scurtă pauză, pentru un plus de dramatism.

– Ah, ce sunet minunat când a dat cu țeasta de podeaua de marmură! Civilii nu scot așa pârâituri. Exact ca un pepene copt care plesnește, adăugă, pupându-și încântat vârfurile degetelor. Doar membrii SS-ului și SA-ului scot asemenea sunete minunate.

Chelnerii nu mai chicoteau, ci le sclipeau dinții dezveliți în întuneric.

Gardianul se albi la față. Înghiți în sec și aruncă o privire în jur. Pentru prima dată, se citea spaima în ochii lui.

– El e Urschel, reluă Kapoul, arătând spre unul dintre chelneri. Tot ucigaș de SA-ist. Doar că, spre deo­sebire de mine, el e veteran. Primului i-a venit de pe­trecanie în 1933.

– I-am scos ochii cu capătul ascuțit al drapelului, declară mândru veteranul.

Murmure admirative se înălțară din rândul chel­nerilor.

– Îi lichida de ani buni, împreună cu trupa lui de rebeli, când l-a prins, în sfârșit, Gestapoul.

– N-au reușit să dovedească decât un omor, preciză Urschel, ridicând din umeri. În două luni, scap de-aici. Herr Kommandant a zis că mi-am ispășit pedeapsa și m-am reabilitat.

– Chiar așa să fie? zise Kapoul, cu o figură neîncre­zătoare.

Veteranul se strâmbă și se întoarse spre gardianul SS.

– Suntem numai criminali aici, Herr Rottenführer. Domniile voastre ne-ați dat slujbele astea privilegiate, fiindcă nu voiați să vă servească evreii supuși. S-a întâmplat ceva? Nu arătați prea bine. Mai beți puțin.

De data asta, Kapoul împinse toată sticla – nu doar un pahar – în mâinile tremurânde ale ofițerului.

– Bea-o. Bea-o până la fund, porc ordinar.

După ce mai aruncă o privire în jur, gardianul strigă după ajutor.

– Poți să țipi până-ți plesnesc plămânii, zise Kapoul, râzând malițios. Toți colegii tăi sunt în pat și sforăie ca niște soldăței cuminți ce sunt. Tu, însă, adăugă, cu o figură fățiș amenințătoare, ai zis să-ți bagi nasul în treburile noastre și să ne strici socotelile. Meriți cu vârf și-ndesat ce-o să primești. Dacă ai ales să trăiești ca un porc, e corect să mori ca un porc.

Gardianul îl privea cu ochi îngroziți și rugători.

Kapoul îi împinse cu brutalitate sticla la piept, cât pe ce să-l dărâme, și vărsă puțin coniac pe vestonul gardianului.

– Bea! urlă, cu fața schimonosită de ură.

În ciuda privirii ucigașe a Kapoului, Alma își dădu seama că nu se teme deloc de bărbatul acela. Dim­potrivă, în ținuta lui albă, o ducea cu gândul la un spirit răzbunător, invocat de rugăciunile celor năpăstuiți, sublim și impunător în furia lui îndreptățită.

Așadar, aceasta era Rezistența. Bărbații aceștia, printre care și Miklós. Strânse mâna pianistului și-l privi cu nemărginită afecțiune.

Cu degete tremurânde, gardianul apucă sticla și o duse la gură. În timp ce sorbea, chelnerii preluară îndemnul Kapoului – „Bea!“ Stăteau în sacourile lor albe și strigau: „Bea, bea, bea!“ – deopotrivă judecători și călăi însetați de dreptate.

Simțind că picioarele i se mișcă dintr-o voință proprie, Alma se apropie de mulțime, cu privirea ațintită la osânditul din mijloc. De data asta, în loc s-o oprească, Miklós se duse după ea. Văzându-i, chelnerii se dădură la o parte și le făcură loc în cercul lor. Stăteau toți, umăr la umăr, cu ochi strălucitori și zâmbete sumbre.

Sub privirea tăioasă a Kapoului, ofițerul se înecă și scăpă sticla din mână. Zeci de cioburi se împrăștiară pe jos. Gardianul căzu în genunchi, cu capul plecat, dar Kapoul îl împinse repede pe spate, cu gheata înfiptă în pieptul lui. Bărbatul se sufoca; încercă să ridice capul, dar Kapoul îi apăsă încet gheata pe gât și rânji, privindu-l cum se agață cu disperare de piciorul lui.

– Soția lui Weidel îl așteaptă să-i aducă de mâncare.