dintre porumbiţe nu a vrut să clocească oul vitregit de soartă. Susan s-a încăpăţânat să aibă grijă de el, deşi bunicul susţinea că erau prea puţine şanse de izbândă în lipsa unui incubator, pe care nu şi-l puteau permite. La fel de încăpăţânată ca şi el, Susan a scos atunci castronul albastru în care bunica obişnuia să-şi mănânce fiertura de ovăz. A încălzit castronul cu apă din ceainic, a înfăşurat oul cu delicateţe într-un şervet uşor umezit şi l-a aşezat înăuntru. După ce a pus vasul sub lampa de birou a lui Bertie, a potrivit distanţa pentru temperatura ideală cu ajutorul unui termometru obişnuit, pe care îl testase mai înainte punându-l sub o porumbiţă care clocea.

În următoarele două săptămâni şi două zile, Susan a întors oul la fiecare opt ore şi a stropit şervetul cu apă pentru a rămâne umed cât trebuia. În pofida perspectivei de a fi îngropat alături de părinţii lui, oul a început să dea primele semne de viaţă în zorii zilei de duminică. Susan şi bunicul ei nu s-au mai dus la biserică. S-au aşezat pe scaun şi au urmărit cu înfrigurare cum oul începe să crape puţin câte puţin. Când clopotele de la biserica din Epping au prins a bate la sfârşitul slujbei, un puişor prăpădit a venit pe lume făcându-şi drum cu ciocul.

— Ce mândri ar fi fost de tine părinţii şi bunica! o lăudase Bertie.

Susan îi zâmbise, deşi simţea o apăsare în piept, şi mângâiase delicat puişorul.

Fusese o minune, dar Susan ştia că pentru pasărea orfană pericolul nu trecuse de tot în lipsa laptelui de la părinţi2. Fără să-şi piardă cumpătul, se apucă să facă o pastă din seminţe bine măcinate şi începu să hrănească puiul cu mâna. După câteva zile, mititelul reuşi să se ţină pe picioruşe, să dea din aripi şi să ciugulească. O săptămână mai târziu, se hrănea singur alături de porumbeii din hulubărie. Atunci Susan a numit pasărea Ducesa, fără să ţină seama de obiceiul bunicului, care le dădea porumbeilor voiajori numele unor îndepărtate ţinuturi scoţiene, pe care nu le văzuseră niciodată.

2. Aşa-numitul „lapte de porumbel“ sau „lapte de guşă“, foarte bogat în substanţe nutritive, este secretat de mucoasa din guşa ambilor părinţi.

Ducesa se făcuse o minunăţie de porumbiţă. Şi nu era vorba doar despre înfăţişarea ei, cu penajul de la gât care făcea ape sidefii. Era mai ales o pasăre deosebit de inteligentă – sau care se purta ciudat, după cum credea bunicul –, ceea ce o deosebea de toate celelalte. În timp ce porumbeii voiajori învăţau să se întoarcă acasă, unde erau răsplătiţi cu mâncare, Ducesa părea să fie mânată de nevoia de a înţelege lumea din jurul său, precum şi de o neobişnuită curiozitate, ascunsă în spatele ochilor săi aurii. În loc să se amestece printre suratele sale, Ducesa se mulţumea să le privească cum ciugulesc, în timp ce stătea cocoţată pe umărul lui Susan şi gângurea drept răspuns la cuvintele ei, ca şi cum porumbiţei îi făcea plăcere să ia parte la conversaţie. Încă şi mai uluitoare era forţa ei; de regulă, era prima care se întorcea acasă după ce porumbeilor li se dădea drumul pe un teren de antrenament aflat la mare distanţă de casă. Odată, Bertie i-a spus lui Susan că Ducesa se întorcea prima doar din dorinţa de a se bucura câteva minute în plus de întreaga ei atenţie. Susan izbucnise în râs, dar ştia că în vorbele lui era un sâmbure de adevăr.

În timp ce Susan mângâia porumbiţa pe spate cu un deget, a început să sune o sirenă. A încremenit. Mai întâi s-a auzit un huruit scăzut, care a tot crescut până la un urlet asurzitor, stingându-se apoi încet, doar pentru a o lua de la capăt. A simţit cum i se face pielea de găină pe braţe. Porumbeii s-au împrăştiat zburătăcind. Pereţii trepidau. Tava cu grăunţe zdrăngănea.

Uşa se deschise cu putere. Bunicul său, un bătrân cu picioare deformate de boală care avea pe cap o cască veche de soldat, a strigat:

— Luftwaffe3!

3. Forţele aeriene militare ale Germaniei în al Doilea Război Mondial.

A venit la ea şi a tras-o de mână. Susan a văzut uşa cu arc închizându-se în urma ei şi pe Ducesa stând liniştită pe pământ, în timp ce toţi ceilalţi porumbei se risipiseră.

— Ducesa!

Susan s-a smuls din strânsoare, a izbit uşa cu putere şi a apucat pasărea de jos.

Cu Ducesa vârâtă sub braţ, Susan a luat-o la fugă în urma lui Bertie spre adăpost, aşa cum repetaseră de atâtea ori, rugându-se de fiecare dată ca această zi să nu vină niciodată. Amândoi ştiau însă că era doar o chestiune de timp. În vreme ce fugeau peste câmp, lăsând în urmă alte hulubării, sirena a început să urle din direcţia aerodromului din North Weald.

Bertie s-a oprit din alergat ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi ridice casca veche care îi tot cădea pe ochi.

— Grăbeşte-te! i-a strigat el.

Înainte să ajungă ei la adăpost, sunetul sirenei s-a stins, înlocuit însă la scurt timp de zumzetul unor bondari de metal. Susan şi-a ridicat privirile spre cer, a înghiţit în sec, apoi a împins spre spate casca lui Bertie. Sute de bombardiere inamice şi aproape de două ori pe-atâtea avioane de luptă întunecau cerul de după-amiază ca un roi de muşte negre. Apoi au auzit artileria antiaeriană bubuind. Dedesubtul armadei aeriene au izbucnit exploziile negre.

Adăpostul era o movilă mare aflată sub coroana unui fag bătrân. Malul de pământ, acoperit acum de o iarbă deasă, se pierdea în păşune. Cu excepţia uşii care îl făcea să semene cu o căsuţă de hobbiţi, refugiul era bine camuflat. Susan îl ajutase pe bunicul său să termine adăpostul; umpluse roabe