întregi cu pământ şi amestecase cimentul în găleţi pentru a tencui pereţii dinăuntru, întăriţi cu bucăţi de cărămidă şi fier rămase după demolarea unei fabrici de conserve. Pentru intrare, folosiseră uşa de la o magazie veche.

Când au ajuns la movilă, burţile bombardierelor s-au deschis. În loc să se pună la adăpost înăuntru, au rămas fără voia lor cu ochii aţintiţi, în pofida pericolului, la avioanele de vânătoare Hurricane ale RAF4 care treceau razant pe deasupra copacilor şi apoi se înălţau brusc spre cer. Din păcate, escadrila a fost dureros de mult depăşită ca număr când asupra lor s-au năpustit avioanele de escortă inamice însemnate cu Crucea de Fier. Aparatele RAF au opus o rezistenţă scurtă, dar eroică. Un avion a explodat după ce salvele inamice i-au străpuns rezervorul de combustibil, împrăştiind şrapnele deasupra pădurii din Epping. Altul, care îşi pierduse coada, a intrat în picaj, răsucindu-se şi prăbuşindu-se pe un câmp. Nici urmă de pilot paraşutat. Avioanele britanice au fost doborâte rând pe rând, iar cele câteva scăpate aproape neatinse s-au îndepărtat cu motoarele fumegând.

4. Royal Air Force – Forţele Aeriene Regale ale Marii Britanii.

Susan şi Bertie s-au uitat după avioanele inamice care se îndreptau în zbor către Londra, aflată la nici douăzeci de kilometri depărtare, întâmpinate doar de tirul imprecis al antiaerienei. Seminţele distrugerii aruncate din bombardiere cădeau acum şuierând pe pământ.

— Dumnezeule mare!

De la primele bombe explodate, pe obrajii lui Susan au început să curgă lacrimile.

La lăsarea serii, după zecile, poate chiar sutele de incendii, zarea părea că arde înspre Londra. Odată cu întunericul, s-a iscat un alt val de bombardiere care şi-au lepădat încărcăturile toată noaptea, folosindu-se de focurile izbucnite deja pentru a nimeri ţinta. Bombele incendiare de un alb incandescent fulgerau. Ecoul exploziilor umplea aerul.

Bombardamentul a încetat la 4:30 dimineaţa. Susan s-a dus la Bertie, care era aşezat pe jos, şi l-a ajutat să se ridice. Târându-se pe picioarele nesigure, bătrânul a intrat în adăpost, apoi s-a ghemuit pe un pat de campanie, cu casca pe faţă. Susan nu putea să doarmă. A rămas afară privind incendiile din zare, cu Ducesa cuibărită în braţele sale. Zgomotul infernal nu înceta nici o clipă, pe măsură ce mereu alte şi alte avioane germane treceau în zbor pe deasupra, acoperind stelele şi luna la pătrar. A închis ochii şi s-a rugat ca avioanele să nu mai vină. S-au întors însă în seara următoare. Şi iarăşi, în serile de după aceea.

Capitolul 2 BUXTON, MAINE – 8 SEPTEMBRIE 1940

Atras de scârţâitul balansoarului din verandă şi de mirosul de alună prăjită al cafelei de cicoare, Ollie Evans a deschis uşa cu plasă. Şi-a găsit părinţii legănându-se încet în balansoarul de pe verandă. Împărţeau pătura de lână şi cana cu cafea, pe când soarele portocaliu se ridica deasupra câmpurilor de cartofi strălucind de rouă.

Ollie a remarcat că mama ţinea în mână cana grosolană de un verde mâlos pe care el o modelase la ora de lucru manual în clasa a şaptea. A izbucnit în râs:

— Unde-ai găsit-o?

Mama a ridicat din umerii pe care se odihneau câteva şuviţe decolorate de păr castaniu. A luat o înghiţitură şi aburii s-au înălţat în aerul rece.

El nu mai era băieţelul de atunci. Avea aproape un metru optzeci, păr castaniu ondulat şi ochi de culoarea mierii – cadou de la mama. Gropiţa din bărbie era de la tata. Când s-a aşezat pe treptele verandei, l-a încercat senzaţia neliniştitoare că ar fi trebuit să fie în altă parte. Era firesc ca în fiecare toamnă să stea acasă cu părinţii. La urma urmei, cele mai multe şcoli îi trimiteau pe elevi în vacanţă pe durata culesului de cartofi. Din păcate însă, vacanţa lui dura tot anul.

— Sunt mândru de tine, fiule, i-a spus tatăl său.

— Pentru ce? l-a întrebat Ollie.

— Pentru că pui familia pe primul plan, i-a răspuns tatăl, luând cana întinsă de soţie. Îmi pare rău că ai rămas acasă, a mai spus el şi a sorbit o gură de cafea. Nu-i corect să stai cu noi tot timpul, a continuat apoi şi a smucit bastonul care atârna de marginea balansoarului.

— Nu-ţi face griji. Ferma e mai importantă. La fel şi voi.

Cu trei ani în urmă, cizma plină de noroi a tatălui alunecase de pe ambreiajul tractorului în timp ce încerca să scoată un ciot din pământ. Tractorul se răsturnase, prinzându-i piciorul drept; i-a zdrobit şoldul, iar femurul s-a rupt în două locuri. Ollie se opintise să ridice tractorul, dar fusese prea greu. A săpat atunci în jurul lui cu o cazma găsită în şopronul din grădină şi l-a scos pe tatăl său de dedesubt. Mama chemase ambulanţa. Până să sosească, a scormonit şi ea pământul cu mâinile goale, rupându-şi trei unghii. Vindecarea fusese anevoioasă, două operaţii şi nenumărate şedinţe de recuperare solicitante. Cârpit cu sârme şi şuruburi, tatăl său era în stare acum să ducă la bun sfârşit o parte din treburile de la fermă, mai puţin aratul şi stropitul cartofilor. Sforţarea de a apăsa pedalele era prea mare pentru piciorul şubred. Nu părea să-i pese că se mişca încet ca melcul, că încheieturile îl dureau tot timpul sau că îşi târa piciorul în mers. Îl doborâse însă faptul că nu mai putea zbura; părul lui, cândva negru, încărunţise cu fiecare zi petrecută la sol, ca şi cum altitudinea joasă îi grăbea îmbătrânirea.

Mama a întins mai bine pătura care le învelea genunchii, i-a luat cana din mână şi i-a întins ziarul.

Tatăl lui şi-a scos elasticul de cauciuc din jurul ziarului, şi l-a trecut după arătător, l-a întins, apoi i-a dat drumul în direcţia lui Ollie. Băiatul s-a aplecat, chiar dacă i-a trecut zbârnâind la aproape jumătate de metru deasupra capului.

Zâmbetul de pe faţa tatălui s-a stins