Cu aproape un deceniu în urmă apărea ampla, monumentala carte a lui Ion Taloș, Cununia fraților și Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal. Studiu monografic și corpus de texte (Editura Enciclopedică, București, 2004, 960 p.). Sunt puține operele de un asemenea vast orizont comparatist și de o strădanie atât de stăruitoare în scrutarea moștenirii folclorice în posesia căreia ne aflăm, ca acest volum. Cu toate acestea, fie din pricina tirajului limitat al cărții, fie din prudența științifică a celor care aparțin domeniului, dar nu se socotesc egalii în cunoaștere ai autorului, fie pentru că alte urgențe au chemat condeiele în alte direcții, întâmpinarea critică de care s-a bucurat volumul etnologului român stabilit în Germania a fost destul de palidă. Se poate întâmpla, firește, ca o anume timiditate în fața acestei probe de virtuozitate să se fi datorat, măcar în ce îi privește pe istorici, eșecului sonor al lui Nicolae Densusianu, înregistrat odată cu apariția cărții lui, altminteri faimoasă, Dacia preistorică (1911). Cu acel prilej s-a văzut că apelul la folclor în reconstituirea trecutului trebuie realizat cu infinită prudență, înarmat cu toate metodele și instrumentele unei bune cunoașteri, înaintând în mișcări atent descompuse și propunând soluții extrem de precaute întrebărilor deschise de propria anchetă. Din păcate, călăuzit de o filosofie a istoriei inspirată masiv de Giambattista Vico, Densusianu s-a pripit în identificarea unor figuri divine în illo tempore, socotind propriile ipoteze o bază sigură de înaintare și elaborând mai curând o mitologie proprie decât o sinteză autentic științifică despre trecut. De atunci încoace, noile generații de istoriografi au devenit mult mai prudente, preferând replierea în zona unui anume tehnicism sau ancorarea în practica pozitivistă a stabilirii de fapte văduvite de interpretări.

Demersul de durată al lui Ion Taloș pentru cunoașterea principalelor balade românești a început odinioară cu creația populară despre Meșterul Manole. Alături de sinteza publicată în anii ’70 (Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european, vol. I, Editura Minerva, București, 1973), după revoluție, a urmat și un corpus de texte pe aceeași temă (Meșterul Manole, vol. II, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1997). În succesiunea acestor lucrări, volumul din 2004 a marcat finalizarea unei examinări asupra materialului popular legat de o altă baladă faimoasă, Soarele și Luna. Dincolo de toate lucrurile extrem de valoroase – metodologic și prin elucidările pe care le aduc –, paginile respective sunt însă foarte importante și pentru cunoașterea trecutului românesc. Și iată de ce…

Există în moștenirea folclorică a românilor mai multe balade care mărturisesc apartenența la aceeași vârstă a istoriei. Caracteristicile acestor patru creații – care, spune Ioan Taloș, „formează templul arhaic al culturii populare românești”, anume Miorița, Meșterul Manole, Soarele și Luna și, într-o anumită măsură, Voichița – le recomandă ca formând o unitate, căci sunt lucrate „cu același material, cu aceleași unelte și cu aceleași culori”. În cazul fiecăreia dintre ele se apelează la mit. Comun tuturor le este și sentimentul cosmic. Peste tot survine metamorfozarea. Forța cuvântului în aceste creații are dimensiuni biblice. Asemănări survin și în privința răspândirii, morfologiei, funcției și frecvenței celor patru creații anonime.

Astfel, în Meșterul Manole este vorba despre mitul jertfei zidirii, nicio edificare neputând avea loc fără vreun sacrificiu uman. În Soarele și Luna, mitul genezei celor două prezențe cosmice presupune o relație erotică interzisă între frați (incestul). Miorița are ca obiect motivul nunții mortului, la care Luna și Soarele participă în calitate de nași, stelele sunt nuntași, munții – preoți, păsările – lăutari, ceea ce apropie balada de cea a fratelui incestuos și o transformă în mit. În fine, Voichița aduce în scenă o personificare mitică, Ciuma, și pune în mișcare blestemul matern infailibil care transformă un fiu decedat în strigoiul supus care o aduce pe soră la mama, cu prețul întoarcerii din morți.

Miorița a circulat ca baladă exclusiv printre români. Soarele și Luna se regăsește și la slavi. Meșterul Manole și Voichița sunt răspândite în tot sud-estul european.

Monografia lui Ion Taloș Cununia fraților și Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal. Studiu monografic și corpus de texte este, probabil, una dintre puținele cărți interesând cultura arhaică, de factură orală, a românilor, care s-a publicat în deceniile de după 1989 și care promite, prin anvergura ei, să aibă un impact remarcabil în timp. Ea aduce o împrospătare substanțială a discursului folcloristicii de la noi, scoasă acum din exaltarea de sine însăși produsă în condițiile unei izolări culturale și restaurează un comparatism de largă rezonanță, pentru care un reper crucial rămâne, de pildă, Petru Caraman. Dintr-un anume unghi, volumul aspiră la recuperarea folclorului nostru baladesc – printr-un studiu de caz – din perspectiva reintegrării sale în orizontul culturii europene dinainte de modernitate, într-un spirit care amintește de Mircea Eliade cel din De la Zalmoxis la Genghis-Han, însă fără extravaganțele (uneori prea cutezătoare) ale acestuia. Studierea asiduă a temei incestului fratern dintre Soare și Lună, cu cosmicizarea pe care o presupune această tratare a tabuului sexual referitor la rudenia orizontală de gradul I, îl determină pe autor să noteze:

Existența în cele două versiuni românești a unor motive și imagini pe care le-am găsit și în alte opere folclorice din Europa sau de aiurea sugerează aceleași preocupări literare, filosofice, etice la români ca și la alte neamuri, preocupări din care a rezultat o operă fermecătoare (p. 370).

Observația scoate din insularitate balada analizată și atrage atenția asupra unui fenomen mai larg, asupra căruia puțini savanți