— Trebuie că a ajuns în urma noastră, ieri, spuse el.

  Am citit-o cu încântare şi emoţie.

  — Dar, Poirot, este extrem de flatant! Am strigat.

  — Crezi, prietene?

  — Vorbeşte în termenii cei mai înflăcăraţi despre abilitatea dumitale.

  — Şi are dreptate, spuse Poirot, plecându-şi cu modestie privirea.

  — Te roagă să cercetezi dumneata problema aceasta… Apreciază că i-ai face o favoare personală.

  — Chiar aşa. Nu e nevoie să-mi repeţi tot ce scrie, înţelegi, dragul meu Hastings, am citit şi eu scrisoarea.

  — Ce păcat! Am strigat. Asta va pune capăt vacanţei noastre.

  — Nu, nu, calmez vous… Nici nu se pune problema.

  — Dar ministrul de interne spune că afacerea e urgentă.

  — S-ar putea să aibă dreptate, după cum s-ar putea şi să n-aibă. Politicienii ăştia intră uşor în priză. Am constatat personal, în Chambre des Deputes din Paris…

  — Da, aşa-i, dar n-ar trebui să ne pregătim de drum? Expresul de Londra a plecat… El pleacă la douăsprezece. Următorul…

  — Calmează-te, Hastings, calmează-te, te implor! Mereu surescitare, mereu agitaţie. Nu plecăm azi la Londra… Nici măcar mâine.

  — Dar convocarea asta…

  — Nu mă priveşte pe mine. Eu nu aparţin poliţiei voastre, Hastings. Mi se cere să preiau un caz ca detectiv particular. Refuz.

  — Refuzi?

  — Absolut. Îi scriu foarte politicos, îmi exprim regretul, scuzele, îi explic că sunt complet dezolat… Dar, ce vrei? M-am retras… Sunt terminat.

  — Nu eşti terminat! Am exclamat cu căldură.

  — Acum vorbeşte bunul prieten… Câinele credincios. Şi ai şi dreptate. Celulele cenuşii funcţionează încă, ordinea, metoda, sunt la locul lor. Dar când m-am retras, prietene, m-am retras! S-a terminat! Eu nu sunt o primadonă care face fiţe. Eu spun cu toată generozitatea: iasă-i pe tineri să aibă o şansă. S-ar putea să facă ceva lăudabil. Mă îndoiesc, dar s-ar putea. În tot cazul, vor scoate-o suficient de bine la capăt cu această problemă, plictisitoare fără doar şi poate, a ministrului de interne.

  — Dar, Poirot, complimentul!

  — Eu sunt mai presus de complimente. Ministrul de interne, fiind un om cu judecată, îşi dă seama că dacă ar putea obţine serviciile mele succesul va fi asigurat. Dar, ce vrei? Are ghinion. Hercule Poirot şi-a rezolvat ultimul caz.

  M-am uitat la el. În adâncul inimii îi deplângeam încăpăţânarea. Soluţionarea unui astfel de caz ca cel indicat în scrisoare ar fi dat un surplus de strălucire reputaţie sale mondiale. Cu toate acestea, nu puteam să nu admir atitudinea lui fermă.

  Brusc, m-a fulgerat un gând şi am zâmbit.

  — Mă întreb dacă nu ţi-e frică. O declaraţie atât de categorică va ispiti cu siguranţă zeii.

  — E imposibil ca cineva să clintească decizia lui Hercule Poirot.

  — Imposibil, Poirot?

  — Ai dreptate, mon ami, n-ar trebui folosit un asemenea cuvânt. Eh, ma foi, nu spun că dacă un glonte s-ar înfige în peretele de. Lângă capul meu n-aş investiga problema! La urma urmei, oameni suntem!

  Am zâmbit. O pietricică tocmai căzuse pe terasă, în spatele nostru, şi analogia dintre acest fapt şi cele spuse de Poirot îmi stârni imaginaţia. Poirot ridică pietricica şi continuă:

  — Da… Oameni suntem. Eşti câinele adormit – foarte bine, dar câinele adormit poate fi stârnit. Aveţi voi, englezii, un proverb care spune asta.

  — De fapt, dacă mâine dimineaţă găseşti un stilet înfipt lângă perna ta, anunţă-l pe criminalul care l-a pus acolo să se păzească!

  Poirot dădu din cap cu un aer absent.

  Spre surpriza mea, se ridică brusc şi coborî cele câteva trepte care dădeau de pe terasă în grădină. În acelaşi timp îşi făcu apariţia o fată care se grăbea spre noi.

  N-am apucat decât să înregistrez impresia că era o fată foarte drăguţă când atenţia mi-a fost atrasă spre Poirot care, neuitându-se pe unde merge, se împiedicase de o rădăcină şi căzuse ca un bolovan. În momentul acela era chiar în dreptul fetei, astfel că ea şi cu mine l-am ajutat să se ridice. Normal că atenţia îmi era la prietenul meu, dar, totodată, eram conştient de o prezenţă cu părul negru, un chip ştrengăresc şi nişte ochi mari, de un albastru închis.

  — Mii de scuze, bâlbâi Poirot. Mademoiselle, eşti extrem de amabilă. Regret nespus… au! mă doare tare piciorul. Nu, nu, nu e nimic grav… Mi-am răsucit glezna, atâta tot. În câteva minute o să-mi treacă. Dar dacă m-ai putea ajuta, Hastings… Dacă dumneata şi mademoiselle m-aţi sprijini… Mi-e ruşine să i-o cer, deşi a fost atât de drăguţă.

  Susţinându-l din ambele părţi, l-am ajutat să ajungă pe un scaun de pe terasă. Am propus să aduc un doctor, dar prietenul meu a refuzat cu îndârjire.

  — N-am nimic, ţi-am spus. O gleznă răsucită, atâta tot. E o durere de moment care va trece repede. Făcu o grimasă. Să vezi, într-o clipită voi fi uitat de ea. Mademoiselle, îţi mulţumesc de mii de ori. Ai fost nespus de amabilă. Ia loc, te conjur.

  Fata se aşeză.

  — Pentru puţin, spuse ea. Dar aş dori să lăsaţi un doctor să vă vadă.

  — Te asigur, mademoiselle, e o bagatelle! În plăcuta dumitale companie durerea a trecut deja.

  Fata râse.

  — Atunci e bine.

  — Ce zici de un cocteil? Am propus. Tocmai e vremea.

  — Păi… Fata ezită. Vă mulţumesc mult.

  — Martini?

  — Da, vă rog… Un Martini sec.

  Am plecat. La întoarcere, după ce comandasem băuturile, i-am găsit pe Poirot şi pe fată prinşi într-o conversaţie animată.

  — Închipuie-ţi, Hastings, spuse el, casa aceea de acolo… Cea din capăt, pe care noi am admirat-o atâta, aparţine domnişoarei.

  — Zău? Am rostit, deşi nu-mi aminteam să-mi fi exprimat vreo admiraţie. De fapt, abia dacă remarcasem casa. Pare