Pericol La End House descaarcă pdf 📖

Lui Eden Philpotts căruia îi voi fi întotdeauna recunoscătoare pentru încurajarea şi prietenia pe care mi le-a acordat cu mulţi ani în urmă.

  CUPRINS:

  Hotelul Majestic.

  End House.

  III. Accidente?

  IV. Trebuie să fie ceva!

  V. Domnul şi doamna Croft.

  VI. O vizită la domnul Vyse.

  VII. Tragedia.

  VIII. Şalul fatal.

  IX. De la A la J.

  X. Secretul lui Nick.

  XI. Motivul.

  XII. Ellen.

  XIII. Scrisori.

  XIV. Misterul testamentului dispărut.

  XV. Ciudatul comportament al Fredericăi.

  XVI. Întrevederea cu domnul Whitfield.

  XVII. Cutia cu ciocolată.

  XVIII. Chipul de la fereastră.

  XIX. Poirot regizează o piesă.

  XX. J.

  XXI. Persoana K.

  XXII. Sfârşitul povestirii

  Capitolul 1.

  Hotelul Majestic.

  Nici un oraş de la malul mării din sudul Angliei nu este, după părerea mea, atât de frumos ca St Loo. Pe drept cuvânt a fost numit „Regina staţiunilor” şi a rămas una din cele mai impresionante staţiuni de pe litoral. Coasta Cornwall-ului este pentru mine tot atât de fascinantă ca cea din sudul Franţei.

  I-am spus asta şi prietenului meu, Hercule Poirot.

  — Aşa scria şi în placheta cu meniuri de ieri, din vagonul restaurant, mon ami. Remarca dumitale nu e originală.

  — Dar nu eşti de acord?

  Zâmbea ca pentru sine şi nu-mi răspunse pe loc la întrebare. Am repetat-o.

  — Mii de scuze, Hastings. Eram cu gândul aiurea. Mă gândeam la partea aceea de lume pe care tocmai ai menţionat-o.

  — Sudul Franţei?

  — Da. Mă gândeam la ultima iarnă petrecută acolo şi la evenimentele care au avut loc.

  Mi-am adus aminte. În Blue Train fusese comisă o crimă, iar misterul – unul complicat şi aiuritor – fusese rezolvat de Poirot cu inegalabila lui agerime.

  — Cât mi-aş fi dorit să fiu cu dumneata, am spus cu profund regret.

  — Şi eu, spuse Poirot. Experienţa dumitale mi-ar fi fost de mare folos.

  M-am uitat pieziş la el. O lungă obişnuinţă mă învăţase să n-am încredere în complimentele lui, dar acum părea complet serios. Şi, în definitiv, de ce nu? Am o lungă experienţă a metodelor pe care le foloseşte.

  — Ceea ce mi-a lipsit în mod deosebit a fost inteligenţa dumitale vie, Hastings, a continuat el visător. Omul mai trebuie să se şi descarce din când în când. Valetul meu, Georges, un om admirabil cu care îmi permit uneori să discut câte o problemă, nu are nici un pic de imaginaţie.

  Această remarcă mi s-a părut absolut nerelevantă.

  — Spune-mi, Poirot, nu te-a tentat niciodată să-ţi reiei activitatea? Viaţa asta pasivă…

  — Îmi convine de minune, prietene. Să stai la soare… Ce poate fi mai încântător? Să cobori de pe piedestal la zenitul carierei… Ce gest ar putea fi mai grandios? Despre mine se spune: „Iată-l pe Hercule Poirot!… Marele… Unicul!… N-a mai existat unul ca el, şi nu va exista vreodată!” Eh bien… Sunt mulţumit. Nu pretind mai mult. Sunt modest.

  Personal, n-aş fi folosit cuvântul modest. Mi se părea că egocentrismul prietenului meu nu slăbise cu trecerea anilor. Poirot se lăsă pe speteaza scaunului răsucindu-şi mustaţa şi aproape dând pe afară de mulţumire de sine.

  Stăteam pe una din terasele hotelului Majestic. Este cel mai mare hotel din St Loo şi este construit pe un promontoriu care domină marea. Grădinile hotelului se întindeau jos, sub noi, presărate din belşug cu palmieri. Marea era de un albastru intens şi încântător, cerul senin, iar soarele strălucea cu toată generozitatea cu care trebuia să strălucească un soare de august (lucru care în Anglia nu se întâmplă prea des). În aer se auzea un zumzet plăcut de albine… Locul şi atmosfera erau ideale.

  Ajunseserăm doar cu o seară în urmă, iar aceasta era prima dimineaţă din săptămâna pe care ne propusesem s-o petrecem în St Loo. Dacă starea vremii avea să se menţină, ne aştepta o vacanţă perfectă.

  Am ridicat ziarul de dimineaţă care îmi căzuse din mână şi mi-am reluat trecerea în revistă a ştirilor dimineţii. Situaţia politică părea nesatisfăcătoare, clar neinteresantă, existau probleme în China, un articol descria pe larg zvonurile despre o escrocherie de proporţii din Londra, dar, pe total, nu exista nici o ştire palpitantă.

  — Curioasă treabă boala asta a papagalilor, am remarcat dând foaia.

  — Foarte curioasă.

  — Văd că la Leeds au mai fost două decese.

  — Foarte trist.

  — Am dat încă o pagină.

  — Încă nici o veste despre pilotul ăla, Seton, şi zborul lui în jurul lumii. Foarte curajoşi tipii ăştia. Maşina aia amfibie a lui, Albatross, trebuie să fie o mare invenţie. Mare păcat dacă s-a prăpădit. Totuşi, n-au renunţat să mai spere. S-ar putea să fi aterizat în una din insulele din Pacific.

  — Locuitorii insulei Solomon încă mai sunt canibali, nu-i aşa? Întrebă cu candoare Poirot.

  — Trebuie că e un tip grozav. E genul acela de lucruri care te fac să simţi că, la urma urmei, e bine să fii englez.

  — E o consolare pentru înfrângerea de la Wimbledon, spuse Poirot.

  — N-am… N-am vrut să…, am început.

  Prietenul meu îmi respinse cu graţie intenţia de scuză.

  — Eu, rosti el apăsat, eu nu sunt amfibiu ca aparatul bietului căpitan Seton, dar sunt cosmopolit. Iar faţă de englezi am, după cum ştii, o mare admiraţie. Admir, de pildă, meticulozitatea cu care citesc ziarele.

  Atenţia îmi fusese atrasă de ştirile politice.

  — Se pare că ministrului de interne i se fac zile fripte, am remarcat chicotind.

  — Sărmanul om! Într-adevăr, are probleme. Ah, da! Atât de multe încât cere ajutor de la cele mai improbabile surse.

  M-am uitat lung la el.

  Zâmbind uşor, Poirot îşi scoase din buzunar corespondenţa, prinsă corect cu o