— I se spune End House, spuse fata. O iubesc… Dar e o casă dărăpănată. Puţin îi lipseşte să nu se prăbuşească.

  — Dumneata eşti ultima reprezentantă a unei vechi familii, mademoiselle?

  — Oh! Noi nu suntem deloc importanţi. Dar acolo a locuit timp de două sau trei sute de ani familia Buckley. Fratele meu a murit acum trei ani, aşa că eu sunt ultima din familie.

  — Ce trist! Locuieşti singură acolo, mademoiselle?

  — Oh! Sunt foarte mult plecată, iar când sunt acasă se perindă pe la mine o grămadă de oameni veseli.

  — Aşa-i modern acum. Eu mi te imaginam într-o casă întunecoasă şi misterioasă, bântuită de un blestem de familie.

  — Ce grozav! Trebuie că aveţi o imaginaţie foarte bogată. Nu, nu e bântuită. Sau dacă e, stafia îmi poartă noroc. Am scăpat de trei ori de la moarte în tot atâtea zile, aşa că trebuie că am o viaţă fermecată.

  Poirot se ridică agitat.

  — Ai scăpat de la moarte? Sună foarte interesant, mademoiselle.

  — Oh, n-au fost cazuri palpitante. Doar nişte accidente, îşi feri iute capul din calea unei viespi. Blestematele astea de viespi! Trebuie să fie un cuib pe-aproape.

  — Albinele şi viespile… Nu vă plac, mademoiselle, nu-i aşa? V-a înţepat vreuna, da?

  — Nu… Dar nu pot să sufăr cum îţi vin drept în faţă.

  — Albina din căciulă, spuse Poirot. E o zicală de-a voastră, englezească.

  În acel moment sosiră cocteilurile. Ne-am luat paharele şi am făcut obişnuitele remarci stupide.

  — Şi eu care sunt aşteptată în hotel tot la cocteiluri! Spuse domnişoara Buckley. Cred că lumea se întrebă ce mi s-o fi întâmplat.

  Poirot îşi drese glasul şi puse paharul jos.

  — Ah! Ce bună ar fi fost o ceaşcă de ciocolată delicioasă, îngână el. Dar în Anglia nu se face. Totuşi, aveţi câteva obiceiuri încântătoare, aici în Anglia. Felul în care îşi pun şi îşi scot domnişoarele pălăriile… Atât de drăguţ… Atât de uşor…

  Fata îl privi lung.

  — Ce vreţi să spuneţi? De ce n-ar face-o?

  — Întrebi asta pentru că eşti tânără… Atât de tânără, mademoiselle! Dar pentru mine normal mi se pare să ai o coafură înaltă şi rigidă… Aşa… Şi pălăria prinsă cu multe ace de păr… Là-là-là et là.

  Execută patru împunsături şmechereşti în aer.

  — Dar înspăimântător de incomod!

  — Aşa aş zice şi eu, spuse Poirot. Nici o doamnă martirizată n-ar fi spus-o cu mai multă simţire. Când bătea vântul era nenorocire… Te-apuca migraine.

  Domnişoare Buckley îşi scoase pălăria simplă cu boruri largi şi o aruncă lângă ea.

  — Iar acum facem aşa, râse ea.

  — Ceea ce e înţelept şi fermecător, spuse Poirot cu o mică plecăciune.

  Am privit-o cu interes. Părul negru şi creţ îi dădea o înfăţişare de zână. De altfel, întreaga ei făptură avea ceva de zână. Faţa mică şi vioaie, în formă de panseluţă, ochii enormi, de un albastru intens, şi ceva… Ceva ca o obsesie înfrânată. Să fi fost un semn de nelinişte? Sub ochi se conturau umbre întunecate.

  Terasa pe care ne aflam era o terasă puţin folosită. Cea principală, unde se aduna majoritatea lumii, era chiar după colţ, în locul în care stânca pica perpendicular pe mare.

  De după acest colţ apăru acum un bărbat, un bărbat roşu la faţă, cu un cărucior pe roţi. Înfăţişărea lui avea ceva vesel şi lipsit de griji – înfăţişărea marinarului tipic.

  — Nu ştiu unde s-a dus fata aia, spunea el cu un glas care ajungea lesne până la noi. Nick… Nick.

  Domnişoara Buckley se ridică.

  — Ştiam eu că or să se-nfurie. Attaboy… George… Sunt aici.

  — Freddie e înnebunită să bea ceva. Vino, fată.

  Îi aruncă o privire curioasă lui Poirot care trebuie să fi arătat altfel decât majoritatea prietenilor lui Nick.

  Fata încercă o prezentare.

  — Comandorul Challenger… Ăă…

  Spre surprinderea mea, Poirot nu-i furniză numele pe care fata îl aştepta. În schimb, se ridică, se înclină foarte ceremonios, şi murmură:

  — Din marina engleză. Am o mare consideraţie pentru marina engleză.

  Acest gen de remarcă nu e unul pe care un englez să-l aclame cu însufleţire. Comandorul Challenger roşi, iar Nick Buckley preluă comanda situaţiei.

  — Vino, George. Nu căsca gura. Hai să-i găsim pe Freddie şi pe Jim.

  Îi zâmbi lui Poirot.

  — Mulţumesc pentru cocteil. Sper că glezna vi se va face bine. Înclinându-şi uşor capul în direcţia mea, îşi strecură mâna după braţul lui George şi dispărură împreună după colţ.

  — Aşadar, ăsta e unul din prietenii domnişoarei, murmură gânditor Poirot. Unul din grupul ei vesel. Ce poţi să-mi spui despre el? Dă-mi părerea dumitale expertă, Hastings. Este ceea ce ai numi un tip ca lumea?

  Am stat o clipă să încerc să ghicesc ce înţelegea Poirot prin „tip ca lumea”, apoi am încuviinţat cu îndoială.

  — Da… Pare în regulă, am spus. Atât cât îţi poţi da seama la prima vedere.

  — Mă întreb…

  Fata îşi uitase pălăria. Poirot o ridică şi o învârti pe deget cu un aer distrat.

  — O avea pentru ea un tendress? Ce crezi, Hastings?

  — Dragă Poirot! De unde să ştiu eu? Hai, dă-mi pălăria aia. Domnişoara o să aibă nevoie de ea. I-o voi duce eu.

  Poirot nu-mi luă în seamă cererea. Continua să rotească încet pălăria pe deget.

  — Pas encore. Ça m'amuse.

  — Ei hai, Poirot!

  — Da, prietene, am îmbătrânit şi am dat în mintea copiilor, nu? Exact aşa gândeam şi eu, dar nu mă încumetam s-o transpun În cuvinte. Poirot chicoti uşor, apoi, aplecându-se înainte, îşi puse un deget pe nară.

  — Nu, nu-s chiar atât de imbecil precum