crezi! Categoric că vom înapoia pălăria… Dar cu siguranţă… Dar mai târziu! O vom înapoia la End House, şi astfel vom avea ocazia s-o revedem pe fermecătoarea domnişoară Nick.

  — Poirot, cred că te-ai îndrăgostit.

  — E o fată drăguţă… eh?

  — Păi… ai văzut şi singur. De ce mă întrebi pe mine?

  — Pentru că, vai, nu pot judeca. În ziua de azi, pentru mine, tot ce e tânăr e frumos. Jeunesse… Jeuness. Asta-i tragedia vârstei mele. Dar dumneata… Apelez la dumneata! Fireşte, judecata dumitale nu e la zi, după ce ai trăit atâta în Argentina. Dumneata admiri siluetele de acum cinci ani, totuşi, în orice caz, eşti mai modern decât mine. Este drăguţă, nu-i aşa? Atrage sexele?

  — Un sex e suficient, Poirot. Aş spune că răspunsul este hotărât afirmativ. De ce te interesează atât de mult domnişoara?

  — Par eu interesat?

  — Uită-te la ceea ce tocmai ai spus.

  — E o neînţelegere la mijloc, mon ami. Poate că mă interesează domnişoara… Da… Dar mă interesează mai mult pălăria ei.

  M-am uitat lung la el, dar părea absolut serios.

  — Da, Hastings, chiar pălăria asta. Mi-o întinse. Vezi motivul interesului meu?

  — E o pălărie drăguţă, am spus neîncrezător. Dar cât se poate de comună. O grămadă de fete au pălării ca asta.

  — Nu ca asta.

  M-am uitat mai atent.

  — Vezi, Hastings?

  — O pălărie absolut simplă. Linia corectă…

  — Nu ţi-am cerut să-mi descrii pălăria. E clar că nu vezi. E aproape incredibil, bietul meu Hastings, cum îţi scapă întotdeauna ceva ce ar trebui să-ţi sară în ochi! Mă uimeşti de fiecare dată! Dar, uită-te, dragul meu imbecil… Nu-i nevoie să-ţi foloseşti celulele cenuşii… Foloseşte-ţi ochii. Uită-te…

  Şi atunci am văzut în sfârşit ceea ce se străduia să-mi arate. Învârtea pălăria pe un deget, iar acel deget era înfipt într-o gaură din borul pălăriei. Când văzu că înţelesesem ce voise să spună, îşi trase degetul şi întinse pălăria spre mine.

  Era o gaură mică, perfect rotundă. Nu i-am văzut scopul, dacă avea un scop.

  — N-ai observat cum şi-a smucit mademoiselle capul când a trecut albina? Albina din căciulă… Gaura din pălărie.

  — Dar gaura asta nu putea fi făcută de o albină.

  — Exact, Hastings! Câtă agerime! O albină nu putea. Dar un glonte putea, mon cher!

  — Un glonte?

  — Mai oui! Un glonte ca acesta.

  Întinse mâna, iar în palmă avea un mic obiect.

  — Un glonte irosit, mon ami. Iată ce a lovit terasa puţin mai înainte când discutam. Un glonte ratat!

  — Vrei să spui…

  — Vreau să spun că doi centimetri au lipsit ca glontele să nu treacă prin pălărie ci prin cap. Acum înţelegi de ce mă interesează? Aveai dreptate, prietene, când mi-ai spus să nu folosesc cuvântul „imposibil”. Da… Oameni suntem! Ah; dar aşa-zisul criminal a făcut o greşeală gravă când a tras asupra victimei sale de la doar câţiva metri de Hercule Poirot! Pentru el asta e într-adevăr la mauvaise chance. Prin urmare, acum înţelegi de ce trebuie să ne facem intrarea în End House şi să luăm legătura cu mademoiselle Nick? Trei scăpări de la moarte în trei zile. Aşa ne-a spus. Trebuie să acţionăm rapid, Hastings. Pericolul e pe-aproape.

  Capitolul 2.

  End House

  — Poirot, mă gândeam…

  — Un exerciţiu admirabil, prietene. Continuă-l.

  Ne luam prânzul, stând faţă-n faţă la o masă mică de lângă fereastră.

  — Împuşcătura asta trebuie să fi fost trasă de undeva foarte aproape de noi. Şi totuşi, n-am auzit-o.

  — Şi crezi că în liniştea aceea tulburată doar de rostogolirea valurilor, trebuia s-o auzim?

  — E ciudat.

  — Nu, nu-i ciudat. Sunt anumite sunete cu care te obişnuieşti atât de repede încât abia dacă le mai remarci. Toată dimineaţa bărcile cu motor s-au vânzolit pe mare, prietene. La început te-ai plâns, dar curând nu le-ai mai băgat în seamă. Dar, ma foi, poţi să tragi cu pistolul şi să nu fii auzit, chiar şi numai când pe mare e o singură barcă din alea.

  — Da, asta-i drept.

  — Ah, voilà! Murmură Poirot. Mademoiselle şi prietenii ei. Se pare că vor prânzi aici! Prin urmare, va trebui să înapoiez pălăria. Nu contează. Afacerea e suficient de serioasă ca să justifice o vizită prin ea însăşi.

  Se ridică de pe scaun, traversă grăbit încăperea şi întinse pălăria tocmai când domnişoara Buckley şi însoţitorii ei se aşezau la o masă.

  Erau un grup de patru – Nick Buckley, comandorul Challenger, un alt bărbat şi încă o fată. De unde stăteam, îi vedeam foarte prost. Din când în când, marinarul râdea zgomotos. Părea un om simplu, plăcut şi îmi devenise deja simpatic.

  În timpul mesei, prietenul meu fu tăcut şi distrat. Îşi fărâmiţa pâinea, scotea mici exclamaţii ca pentru sine, şi îndrepta totul pe masă. Am încercat să vorbesc, dar cum n-am primit nici o încurajare, am renunţat.

  Poirot a continuat să stea la masă mult după ce îşi terminase desertul. Totuşi, imediat ce grupul celălalt a părăsit camera, s-a ridicat şi el. Tocmai se aşezau la o masă din holul hotelului când Poirot se îndreptă spre ei în cel mai milităros mod al lui şi i se adresă direct lui Nick.

  — Mademoiselle, permite-mi să-ţi spun o vorbuliţă.

  Fata se încruntă. I-am înţeles limpede sentimentele. Se temea că acest străin mic şi ciudat o să fie o pacoste. Nu puteam decât să simpatizez cu ea, ştiind cam cum trebuia să-i pară acest lucru. Destul de fără chef, fata făcu câţiva paşi într-o parte.

  Aproape imediat am văzut cum peste chipul ei trece o expresie de uimire la auzul vorbelor rostite cu glas jos de Poirot.

  În tot acest timp, mă simţeam destul de stânjenit. Challenger îmi sări cu tact în ajutor oferindu-mi o ţigară