şi făcând câteva observaţii banale. Ne cântăriserăm unul pe celălalt şi eram înclinaţi să ne facem simpatici unul altuia, îmi închipuiam că eram mai pe gustul lui decât bărbatul cu care prânzise, şi pe care aveam acum ocazia să-l văd mai bine. Era un tânăr înalt, blond, destul de spilcuit, cu un nas cam cărnos şi un aspect plăcut supraexagerat. Avea un aer îngâmfat şi un fel de a vorbi tărăgănat şi plictisitor. Ceea ce mi-a displăcut în mod special la el era că avea ceva alunecos. Apoi m-am uitat la femeie. Stătea chiar peste drum de mine, într-un scaun mare, şi tocmai îşi scosese pălăria. Era un gen neobişnuit… O Madona uzată era cea mai bună descriere. Avea părul blond, aproape fără culoare, pieptănat cu cărare pe mijloc şi strâns drept peste urechi într-un coc la ceafă. Faţa îi era de un alb cadaveric şi trasă, totuşi, ciudat de atrăgătoare. Avea ochii de un cenuşiu foarte luminos, cu pupilele mari, şi un ciudat aer de detaşare. Se uita drept la mine. Pe neaşteptate, vorbi.

  — Ia loc până termină prietenul dumitale cu Nick.

  Avea un glas afectat, leneş şi artificial… Totuşi, ciudat de atrăgător. Mi-a făcut impresia celei mai obosite femei pe care o întâlnisem vreodată. Obosită mental, nu fizic, de parcă ar fi constatat că totul în lume era pustiu şi fără valoare.

  — Domnişoara Buckley a avut amabilitatea să-l ajute pe prietenul meu în dimineaţa asta când şi-a răsucit glezna, i-am explicat în timp ce dădeam curs invitaţiei ei.

  — Da, ne-a spus Nick. Ochii ei mă măsurară cu detaşare. Acum glezna e bine, nu?

  Am simţit cum mă înroşesc.

  — A fost o luxaţie de moment, am explicat.

  — Oh! Ei bine… Mă bucur să aud că Nick n-a inventat toată povestea. Este cea mai mare mincinoasă din câte au existat, să ştii. E uimitor… Ăsta-i aproape un dar.

  Nu prea înţelegeam ce vroia să spună. Încurcătura mea părea s-o amuze.

  — E una din cele mai vechi prietene ale mele, şi întotdeauna am considerat că loialitatea e o virtute atât de obositoare! Dumneata, nu? Mai ales la scoţieni. E ceva ca economisirea sau ţinerea sabatului. Dar Nick e o mincinoasă, nu-i aşa, Jim? Povestea aia grozavă despre frânele maşinii… Iar Jim spune că n-a fost absolut nimic.

  Blondul rosti pe un ton moale, preţios:

  — Cunosc câte ceva despre maşini.

  Întoarse capul pe jumătate. Afară, printre celelalte maşini, se afla o maşină lungă, roşie. Părea mai lungă şi mai roşie decât ar fi putut fi o maşină. Caroseria strălucea. Era o super-maşină.

  — E maşina dumitale? Am întrebat sub imperiul unui impuls de moment.

  — Da.

  Am simţit o dorinţă nebună să-i spun: „Păi, se putea altfel?!”

  În acel moment Poirot apăru lângă noi. M-am ridicat. Mă luă de braţ, se înclină grăbit în faţa grupului, şi mă trase repede după el.

  — S-a aranjat, prietene. Îi facem o vizită domnişoarei la End House la şase şi jumătate. La ora aceea se va fi întors de la plimbarea cu maşina. Da, da, în mod sigur se va fi întors… În siguranţă.

  Avea chipul neliniştit şi glasul îngrijorat.

  — Ce i-ai spus? Am întrebat.

  — I-am cerut să-mi acorde o întrevedere, cât mai curând posibil. A fost puţin circumspectă… Normal. Crede… Parcă şi văd ce gânduri îi trec prin minte: „Cine e omuleţul ăsta? Să fie un director de film, mizerabil şi obraznic?” M-ar fi putut refuza dacă vroia… Dar e greu. Când te ia cineva din scurt şi nu-ţi dă timp să răsufli, accepţi uşor. A recunoscut că va fi acasă la şase jumate. Ça y est!

  Am spus că, aşa stând lucrurile, totul părea în regulă, dar remarca mea trecu neobservată. Poirot era agitat ca o pisică ce nu-şi găseşte locul. Toată după amiaza bătu în lung şi-n lat camera noastră de zi, bombănind pentru sine şi aranjând şi îndreptând fără încetare obiectele ornamentale. Când am vrut să-i vorbesc, şi-a fluturat mâinile şi a scuturat din cap.

  În cele din urmă am plecat de la hotel la şase.

  — Pare incredibil, am spus în timp ce coboram treptele terasei. Să încerci să împuşti pe cineva în grădina unui hotel! Numai un nebun ar face asta.

  — Nu sunt de acord cu dumneata. În anumite condiţii e o afacere foarte sigură. Să începem cu faptul că grădina e pustie. Oamenii care vin la hotel sunt ca o turmă de oi. Obiceiul e să se stea pe terasa care domină marea – ei bine, toată lumea stă pe terasă. Numai eu, care sunt un original, stau pe terasa ce dă spre grădină. Şi chiar şi aşa. N-am văzut nimic. Observi, vizibilitatea e împiedicată de copaci, grupuri de palmieri, arbuşti înfloriţi. Oricine se putea ascunde şi rămâne neobservat, aşteptând-o pe mademoiselle să treacă pe aici. Iar ea tocmai pe aici a trecut. Dacă venea pe drum de la End House, ar fi ocolit prea mult. Mademoiselle Nick e genul care întârzie întotdeauna şi o ia pe scurtătură!

  Oricum, riscul a fost uriaş. Ar fi putut fi văzut… Şi nu poţi face împuşcătura să pară un accident.

  — Nu un accident, nu.

  — Ce vrei să spui?

  — Nimic… E doar o mică idee. S-ar putea să am dreptate, după cum s-ar putea şi să ri-am. Lăsând deocamdată asta la o parte, există ceea ce tocmai am menţionat – o condiţie esenţială.

  — Care?

  — Sunt convins că mi-o poţi spune dumneata, Hastings.

  — N-aş vrea să te lipsesc de plăcerea de a fi deştept pe spezele mele!

  — Oh, sarcasmul! Ironia! Ei bine, ceea ce sare în ochi e următorul lucru: motivul nu poate fi evident. Dacă era, vai, atunci într-adevăr riscul ar fi fost prea mare! Lumea ar fi spus: „Mă întreb dacă a fost Cutare. Unde se afla Cuţare când s-a tras?” Nu,