criminalul – posibilul criminal, aş spune – nu poate fi evident. Şi tocmai de asta mă tem, Hastings! Da, în clipa de faţă mă tem. Îmi tot spun ca să mă liniştesc: „Sunt patru. Nu se poate întâmpla nimic când sunt împreună. Ar fi o nebunie!” Şi, cu toate astea, mi-e frică. „Accidentele” alea… Tare aş vrea să aud ce-a fost cu ele!

  Se întoarse brusc.

  — E încă devreme. O vom lua pe dincolo, pe şosea. Grădina nu are nimic să ne spună. Să inspectăm calea firească spre End House.

  Drumul ne-a dus de la poarta hotelului pe un deal abrupt, la dreapta. În vârful lui se deschidea o uliţă mică, iar pe un perete era scris: „NUMAI SPRE END HOUSE”.

  Am luat-o pe acolo, iar după vreo sută de metri uliţa cotea brusc şi se sfârşea în faţa unor porţi şubrede, cărora le-ar fi prins bine un strat de vopsea.

  Dincolo de porţi, la dreapta, era căsuţa portarului. Această căsuţă contrasta izbitor cu porţile şi cu drumul invadat de iarbă. Grădiniţa din jurul ei era îngrijită şi cochetă, cercevelele ferestrelor erau proaspăt vopsite, iar la ferestre atârnau perdele strălucitor de curate.

  Deasupra unui stat cu flori stătea aplecat un bărbat într-o jachetă uzată. La scârţâitul porţii, se îndreptă şi se uită la noi. Era un bărbat de vreo şaizeci de ani şi un metru optzeci cel puţin, cu un aspect plin de forţă şi faţa bătută de vânt. Era complet chel. Avea ochii de un albastru viu, zâmbitori. Părea blajin şi cumsecade.

  — Bună ziua, ne salută când trecurăm pe lângă el.

  I-am răspuns şi ne-am continuat drumul, simţind în spate privirea întrebătoare a ochilor lui albaştri.

  — Mă întreb… Începu Poirot.

  Lăsă fraza-n vânt, fără nici o explicaţie.

  Casa propriu zis era mare şi cu un aspect cam sinistru. Era prinsă între copaci, crengile lor atingând acoperişul. Se vedea limpede că avea mare nevoie de reparaţii. Poirot o aprecie scurt din priviri înainte de a trage de mânerul care acţiona soneria, un mâner demodat pentru care, ca să-l pui în mişcare, îţi trebuia o putere herculeană, şi care o dată intrat în acţiune, nu se mai oprea din sunetul lui lugubru.

  Uşa ne fu deschisă de o femeie de vârstă mijlocie, pe care aş fi descris-o: „decenta femeie în negru”. Foarte respectabilă, destul de Sumbră, absolut neinteresantă.

  Domnişoara Buckley, ne spuse ea, nu se întorsese încă. Poirot îi spuse că aveam stabilită o întâlnire. Întâmpină oarece dificultăţi în a se face crezut, deoarece femeia era genul care nu avea încredere în străini. Chiar am fost mândru de mine, căci înfăţişarea mea a înclinat balanţa. Am fost lăsaţi să intrăm şi conduşi în salon, unde să aşteptăm întoarcerea domnişoarei Buckley.

  Aici nu exista nici o notă sumbră. Camera dădea spre mare şi era plină de soare. În ea întâlneai un amestec contrastant de ultra-modern suprapus pe solidul stil victorian. Draperiile erau dintr-un brocart decolorat, dar husele erau noi şi vesele, iar pernele erau de-a dreptul frapante. Pe pereţi atârnau tablouri de familie.

  Unele din ele, mi-am zis eu, arătau extrem de bine. Mai erau un gramofon, lângă care erau împrăştiate câteva discuri, un radio portabil, nici o carte, iar pe marginea divanului atârna un ziar desfăcut. Poirot îl ridică, apoi îl lăsă jos cu o grimasă. Era Weekly Herald and Directory din St Loo. Ceva îl făcu să-l ridice a doua oară, şi tocmai îşi arunca ochii pe un articol când uşa se deschise şi intră Nick Buckley.

  — Adu gheaţa, Ellen, strigă ea peste umăr, apoi ni se adresă nouă. Ei bine, iată-mă… Am scăpat de ceilalţi. Mor de curiozitate. Sunt oare eroina îndelung căutată de cinematografie? Eraţi atât de solemn încât m-am gândit că nu poate fi altceva. Haideţi, faceţi-mi o ofertă grozavă.

  — Vai, mademoiselle… Începu Poirot.

  — Să nu-mi spuneţi că, dimpotrivă, pictaţi miniaturi şi mă rugaţi să vă cumpăr una! Dar nu, cu o aşa mustaţă şi stând la Majestic, care are cea mai scârboasă mâncare şi cele mai mari preţuri din Anglia… Nu, nu se poate.

  Femeia care ne deschisese uşa intră cu gheaţă şi o tavă cu sticle. Nick prepară expert cocteilurile, continuând să vorbească. Cred că, în cele din urmă, tăcerea lui Poirot (atât de improprie lui) o impresionă. Se opri la mijlocul gestului umplerii paharelor şi rosti repede:

  — Ei bine?

  — Asta mi-aş dori şi eu să fie… Adică bine, mademoiselle, spuse Poirot şi îi luă paharul din mână. În sănătatea dumitale, mademoiselle… Să fii în continuare sănătoasă.

  Fata nu era proastă. Semnificaţia tonului lui nu-i scăpă.

  — E… vre-o problemă?

  — Da, mademoiselle. Aceasta.

  Întinse spre ea palma în care ţinea glontele. Fata îl luă încruntându-se a mirare.

  — Ştii ce e ăsta?

  — Fireşte că ştiu. E un glonte.

  — Exact. Mademoiselle… Nu o viespe ţi-a trecut prin faţă azi dimineaţă, ci glontele ăsta.

  — Vreţi să spuneţi… Vreun criminal tâmpit trăgea cu gloanţe în grădina hotelului?

  — Aşa s-ar părea.

  — Fir-aş a naibii! Spuse dintr-o bucată Nick. Chiar că se pare că am o soartă vrăjită. Asta-i o patra oară.

  — Da, spuse Poirot. A patra oară. Mademoiselle, aş vrea să aud cum s-au petrecut celălalte trei… Accidente.

  Fata îl privi lung.

  — Aş vrea să fiu absolut sigur că au fost… Accidente, mademoiselle.

  — Vai, fireşte! Ce altceva puteau fi?

  — Mademoiselle, te rog să fii pregătită pentru un mare şoc. Ce-ai zice dacă cineva atentează la viaţa dumitale?

  În loc de răspuns, fata izbucni în râs. Ideea părea s-o amuze enorm.

  — Ce idee minunată! Dragul meu domn, cine naiba credeţi că ar atenta la viaţa mea? Eu nu sunt frumoasa şi tânăra moştenitoare de pe urma morţii căreia ar rămâne milioane. Mi-aş fi dorit să fi încercat cineva să mă omoare, ar fi