— Vrei să-mi vorbeşti despre accidentele acelea, mademoiselle?

  — Desigur… Nu-i nimic de ascuns. Au fost doar nişte întâmplări stupide. În primul rând, a fost vorba de un tablou greu atârnat deasupra patului meu. A căzut într-o noapte. A fost o pură întâmplare că s-a întâmplat să aud o uşă bălăbănindu-se undeva în casă, şi am coborât să văd care e şi s-o închid… Şi aşa am scăpat. Probabil mi-ar fi zdrobit capul. Asta a fost accidentul numărul 1.

  Poirot nu zâmbi.

  — Continuă, mademoiselle. Să trecem la numărul 2.

  — Oh, ăsta-i chiar mai slăbuţ. Există o potecă îngustă care coboară stânca spre mare. Pe acolo mă duc eu să fac baie. E o piatră de pe care poţi să plonjezi. Un bolovan s-a dislocat cumva şi s-a rostogolit la vale puţin lipsind să mă nimerească. A treia oară a fost ceva total dificil. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu frânele maşinii, nu ştiu exact… Omul de la garaj mi-a explicat, dar n-am fost atentă. În tot cazul, dacă aş fi ieşit pe poartă şi aş fi coborât dealul, n-ar fi ţinut şi aş fi intrat ţintă în clădirea primăriei făcând prăpăd. Primăria ar fi fost uşor desfigurată, iar eu făcut zob. Dar datorită acelui ceva care mă însoţeşte întotdeauna, am dat înapoi şi am intrat doar într-o tufă de laur.

  — Şi nu-mi poţi spune care a fost hiba?

  — Puteţi întreba la Mott's Garage. Ei trebuie să ştie. Cred că a fost vorba de un flecuşteţ care n-a fost înşurubat. Mă întreb dacă nu cumva a fost băiatul lui Ellen (femeia care mă ajută la treburi şi care v-a deschis are un băieţel. Băieţilor le place să meşterească la maşini). Fireşte că Ellen jură că el nici nu s-a apropiat de maşină. În ciudă a celor ce spun cei de la garaj, eu cred că a fost o defecţiune.

  — Unde e garajul dumitale, mademoiselle?

  — După casă.

  — Îl ţii încuiat?

  Nick făcu ochii mari de mirare.

  — Oh nu! Fireşte că nu.

  — Oricine putea umbla neobservat la maşină?

  — Păi… Da… Aşa cred. Dar e o prostie.

  — Nu, mademoiselle. Nu e o prostie. Dumneata chiar nu înţelegi. Eşti în pericol… În mare pericol. Ţi-o spun eu. Eu! Ştii cine sunt eu?

  — Nu, răspunse Nick cu suflarea tăiată.

  — Eu sunt Hercule Poirot.

  — Oh! Spuse Nick pe un ton destul de plat. Oh, da.

  — Ai auzit de numele meu, aşa-i?

  — Oh, da.

  Se foi stânjenită. În ochi îi apăru o privire hărţuită. Poirot, o urmărea cu mare atenţie.

  — Nu te simţi în largul dumitale. Asta înseamnă, presupun, că nu mi-ai citit cărţile.

  — Păi… Nu. Nu pe toate. Dar, fireşte, numele îl cunosc.

  — Mademoiselle, eşti o mică mincinoasă politicoasă. (Am tresărit, amintindu-mi cuvintele rostite în acea zi la Majestic Hotel). Te iert că n-ai auzit de mine – eşti doar o copilă. Faima trece atât de repede! Îţi va spune prietenul meu, aici de faţă.

  Nick se uită la mine. Mi-am dres glasul, oarecum stânjenit.

  — Monsieur Poirot este… Ăă. Era. Un mare detectiv, i-am explicat eu.

  — Ah, prietene! Strigă Poirot. Asta-i tot ce ai găsit să spui? Mais dis donc! Spune-i lui mademoiselle că sunt un detectiv unic, neîntrecut, cel mai mare care a existat vreodată!

  — Acum nu mai e nevoie, am spus cu răceală. Ai spus-o dumneata însuţi.

  — Ah, da, dar e mai plăcut să te păstrezi modest. Omul n-ar trebui să-şi trâmbiţeze propriile-i merite.

  — Nici să ţină un câine şi să latre el, îl aprobă Nick cu o simpatie mucalită. Apropo, cine-i câinele? Doctorul Watson, presupun?

  — Numele meu e Hastings, am spus rece.

  — Bătălia de la… 1066, spuse Nick. Cine a spus că nu-s şcolită? Ei bine, totul e prea, prea extraordinar! Credeţi că cineva chiar vrea să mă lichideze? Ar fi palpitant. Dar, desigur, lucrurile de genul ăsta nu se întâmplă în realitate. Numai în cărţi. Cred că monsieur Poirot este ca un chirurg care a inventat o operaţie, sau ca un doctor care a descoperit o boală necunoscută şi vrea ca toată lumea s-o aibă.

  — Sacré tonnerre! Tună Poirot. Vrei să fii serioasă? Pe voi, tinerii din ziua de azi, nimic nu vă face să fiţi serioşi? N-ar fi fost deloc o glumă, mademoiselle, dacă ai fi fost un cadavru drăguţ, zăcând în grădina hotelului cu o găurică frumuşică în cap, nu în pălărie. Atunci n-ai mai fi râs, aşa-i?

  — Un râs nepământean, auzit la o şedinţă de spiritism, spuse Nick. Dar, serios, monsieur Poirot… E foarte drăguţ din partea dumneavoastră… Dar toată treaba trebuie să fi fost un accident.

  — Eşti ca dracu de încăpăţânată.

  — De aici îmi vine şi numele. Toată lumea vorbea despre bunicul meu că-şi vânduse sufletul diavolului. Toţi de pe aici îi spuneau bătrânul Nick. Era un bătrân răutăcios… Dar foarte amuzant. Îl adoram. Îl însoţeam peste tot şi aşa am ajuns să ni se spună bătrânul Nick şi tânăra Nick. Numele meu adevărat e Magdala.

  — E un nume neobişnuit.

  — Da, e un fel de nume de familie. În familia Buckley au existat o mulţime de Magdale. Una e acolo.

  Arătă din cap un tablou de pe perete.

  — Ah! Exclamă Poirot. Apoi, uitându-se la un tablou care atârna desupra poliţei căminului, spuse:

  — E bunicul dumitale, mademoiselle!

  — Da, un tablou destul de frapant, nu-i aşa? Jim Lazarus s-a oferit să-l cumpere, dar nu l-aş vinde. Am o afecţiune deosebită pentru bătrânul Nick.

  — Ah! Poirot rămase tăcut câteva clipe apoi spuse repede: Revenons à nos moutons. Ascultă, mademoiselle. Te implor să fii serioasă. Eşti în pericol. Azi, cineva a