— Un pistol Mauser?

  O clipă, fata fu şocată.

  — Da, de ce? Cunoşti pe cineva care are un pistol Mauser?

  Fata zâmbi.

  — Eu personal am unul.

  — Dumneata?

  — Da… A fost al tatei. L-a adus cu el din război. De atunci zace aici. L-am văzut mai zilele trecute în sertarul acela.

  Arătă spre un birou demodat. Apoi, ca străfulgerată de o idee, se duse spre el şi trase sertarul. Se întoarse prostită. Glasul ei avea o notă nouă.

  — Oh! Rosti ea. A… a dispărut.

  Capitolul 3.

  Accidente?

  Din acel moment, conversaţia capătă o nuanţă diferită. Până acum, Poirot şi fata fuseseră cumva în conflict. Îi separa o groază de ani. Pentru ea, faima şi reputaţia lui nu însemnau nimic… Ea făcea parte din generaţia care cunoştea doar marile nume ale momentului imediat. Prin urmare, avertizările lui n-o impresionau. El era pentru ea doar un străin în vârstă destul de comic, cu o minte amuzant de melodramatică.

  Iar această atitudine îl nedumirea pe Poirot. În primul rând, vanitatea lui suferea. Deviza lui constantă era că întreaga lume îl cunoştea pe Hercule Poirot. Iată că era cineva care se abătea de la regulă. N-am putut să nu-mi spun că aşa-i trebuia… Numai că pentru problema în cauză nu era ceva prea folositor.

  Oricum, o dată cu constatarea dispariţiei pistolului, afacerea luă o nouă turnură. Nick încetă s-o mai trateze ca pe-o glumă nu cine ştie ce amuzantă. Încă mai trata problema cu uşurinţă pentru că îi era în obicei să trateze totul cu uşurinţă, dar purtarea ei avea o altfel de notă.

  Se întoarse şi se aşeză pe braţul unui fotoliu, îngândurată.

  — E ciudat, spuse ea.

  Poirot se răsuci spre mine.

  — Îţi aminteşti, Hastings, mica idee de care vorbeam? Ei bine, e corectă! Să presupunem că mademoiselle ar fi fost descoperită zăcând împuşcată în grădina hotelului. S-ar fi putut să nu fie găsită decât după câteva ore… Puţină, lume trece pe acolo. Iar lângă mâna ei – tocmai căzut din ea – propriul sau pistol. Fără îndoială că buna madame Ellen l-ar fi identificat. Ar fi existat, nu mă îndoiesc, aluzii la griji sau insomnii…

  Nick se foi stânjenită.

  — Asta-i drept. Am fost îngrijorată de moarte. Toată lumea mi-a spus că sunt nervoasă. Da… cu toţii ar fi spus asta…

  — Şi ar fi dat verdictul de sinucidere. Pe pistol s-ar fi găsit doar amprentele lui mademoiselle, ale nimănui altcineva… Da, ar fi fost foarte simplu şi convingător.

  — Grozav de amuzant! Spuse Nick, dar m-am bucurat să observ că nu era „grozav de amuzată”.

  Poirot îi luă cuvintele în sensul în care fuseseră rostite.

  — N'est ce pas? Dar, înţelegi, mademoiselle, trebuie să se termine cu asta. Patru eşcuri, da, dar a cincea oară s-ar putea să fie o reuşită.

  — Aduceţi dricul, murmură Nick.

  — Dar noi suntem aici, prietenul meu şi cu mine, tocmai ca să zădărnicim asta!

  L-am fost recunoscător pentru acel „noi”. Uneori, Poirot avea obiceiul să-mi ignore existenţa.

  — Da, am intervenit eu. Nu trebuie să te alarmezi, domnişoară Buckley. Noi te vom apăra.

  — Nemaipomenit de drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Nick. Toată treaba mi se pare de-a dreptul fantastică. Ce palpitant!

  Încă îşi mai păstra aerul detaşat, dar ochii arătau îngrijoraţi.

  — Iar primul lucru pe care îl aveam de făcut este să avem o discuţie, spuse Poirot.

  Se aşeză şi îi zâmbi prietenos.

  — Pentru început, mademoiselle, o întrebare convenţională… Dar… ai duşmani?

  Nick clătină din cap aproape cu regret.

  — Mă tem că nu, spuse ea parcă scuzându-se.

  — Bon. Eliminăm, deci, posibilitatea asta. Iar acum punem o întrebare din filme, din romanele poliţiste: Cine profită de pe urma morţii dumitale, mademoiselle?

  — Nu-mi imaginez. Tocmai de asta toată afacerea mi se pare o prostie. Fireşte, este hardughia asta veche, dar e complet ipotecată, acoperişul stă să cadă şi nu-mi închipui că poate exista o mină de cărbuni sau ceva la fel de ispititor ascuns în stâncă.

  — E ipotecată… Hein?

  — Da. A trebuit s-o ipotechez. Vedeţi, au fost două înmormântări. Aproape una după alta. Mai întâi a murit bunicul, chiar acum şase ani, iar pe urmă fratele meu. Asta a pus capac situaţiei financiare.

  — Dar tatăl dumitale?

  — Era invalid de război, apoi a făcut o pneumonie şi a murit în 1919. Mama a murit când eram de-o şchioapă. Am crescut aici, cu bunicul. El şi tata nu se înţelegeau (nici nu mă mir), aşa că tata a găsit de cuviinţă să mă laşe în grija bunicului şi să plece să vânture lumea de unul singur. Nici Gerald, fratele meu, nu se înţelegea cu bunicul. Probabil că nici eu, să fi fost băiat, nu m-aş fi înţeles cu el. M-a salvat faptul că eram fată. Bunicul spunea că eram o aşchie din trunchiul lui şi că-i moştenisem firea. Râse. Cred că era o secătură în toată legea. Dar fantastic de norocos. Se spunea pe aici că tot ce atingea se prefăcea în aur. Era un jucător pasionat, şi a pierdut tot. După ce a murit, n-a rămas mai nimic de pe urma lui, în afară de casă şi teren. Când a murit, eu aveam şaisprezece ani iar Gerald douăzeci şi doi. Gerald a murit într-un accident de maşină acum trei ani şi totul mi-a revenit mie.

  — Iar după dumneata, mademoiselle? Care e ruda dumitale cea mai apropiată?

  — Vărul meu, Charles. Charles Vyse. E avocat aici, în oraş. E foarte bun şi valoros, dar foarte plicticos. Îmi dă sfaturi bune şi încercă să-mi restrângă gesturile extravagante.

  — El se ocupă de afacerile dumitale, nu?

  — Păi… Da, dacă vreţi s-o luaţi aşa. N-am multe afaceri care să ceară să