— Ah!

  — Căsuţa. Tocmai vroiam să te întreb de ea. E închiriată?

  — Da… Unor australieni. Îi cheamă Croft. Sunt foarte inimoşi, să ştiţi. Pur şi simplu te sufocă. Întotdeauna vin şi aduc crenguţe de ţelină, mazăre timpurie şi lucruri de genul ăsta. Sunt şocaţi de cum las eu grădina în voia soartei. Sunt aproape o pacoste, zău, cel puţin el. Te-ar ţine de vorbă toată ziua. Ea e infirmă, săracă, şi zace tot timpul în pat. În tot cazul plătesc chiria şi ăsta-i mare lucru.

  — De când sunt aici?

  — Oh, cam de şase luni.

  — Înţeleg. Apropo, vărul dumitale din partea cui e – a mamei sau a tatălui dumitale?

  — A mamei. Mama era Amy Vyse.

  — Bien! Şi în afară de vărul acesta, mai ai vreo rudă?

  — Nişte veri de departe în Yorkshire. Sunt cu toţi Buckley.

  — Nimeni altcineva?

  — Nu.

  — Asta înseamnă singurătate.

  Nick îl privi lung.

  — Singurătatea? Ce idee nostimă! Nu prea stau pe aici, să ştiţi. De obicei sunt la Londra. De regulă, rudele sunt un dezastru. Mereu se agită şi se bagă peste tine. E mult mai amuzant să fii singur, de capul tău.

  — Dumneata eşti modernă, mademoiselle. Şi-acum, personalul casei.

  — Ce preţios sună! Ellen e personalul. Şi bărbatul ei, care e un fel de grădinar… Unul nu prea bun. Le plătesc îngrozitor de puţin pentru că îi las să ţină copilul aici. Ellen îmi face menajul când sunt aici, iar când dau o petrecere mai aducem pe cineva care să ne ajute cu ce poate. Luni, de exemplu, dau o petrecere. Ştiţi, e săptămâna regatei.

  — Luni… Iar azi e sâmbătă. Da. Da. Şi-acum, mademoiselle, prietenii dumitale… Cei cu care ai prânzit azi, de pildă.

  — Păi, Freddie Rice – blonda – e practic cea mai bună prietenă a mea. A avut o viaţă mizerabilă. S-a măritat cu o bestie – un om care bea şi se droga şi era sub orice critică. A trebuit să-l părăsească acum un an sau doi. De atunci se învârte de colo-colo. Tare aş vrea să obţină divorţul şi să se mărite cu Jim Lazarus.

  — Lazarus? Negustorul de artă din Bond Street?

  — Da. Jim e singur la părinţi. Înoată în bani, fireşte. I-aţi văzut maşina? Desigur, e evreu, dar un evreu nemaipomenit de cumsecade. Şi îi este devotat lui Freddie. Sunt aproape peste tot împreună. În timpul weekend-ului stau la Majestic, iar luni vin la mine.

  — Şi soţul doamnei Rice?

  — Mizerabilul? Oh, a lăsat baltă totul. Nimeni nu ştie pe unde e. Asta o încurcă îngrozitor pe Freddie. Nu poţi divorţa de un om când nu ştii unde e.

  — Evidemment!

  — Biata Freddie, spuse gânditoare Nick. A avut ghinion cu carul. Treaba a fost stabilită o dată. L-a prins şi i-a spus cum stă treaba, iar el a spus că e perfect de acord, dar că pur şi simplu n-are bani să ducă o femeie la hotel. Aşa că ea a sfârşit prin a scoate banii… Iar el i-a luat şi a dispărut cu ei şi de atunci nu s-a mai auzit de el. Curată meschinărie. Eu numesc treaba asta procedeu de cocotă masculină.

  — Doamne Sfinte! Am exclamat.

  — Prietenul meu Hastings e şocat, remarcă Poirot. Dumneata trebuie să fii mai atentă, mademoiselle. El e depăşit, mă înţelegi. Tocmai s-a întors din acele spaţii largi şi limpezi, etc, şi-i mai trebuie încă până să se obişnuiască cu limbajul din ziua de azi.

  — Nu-i nimic şocant în treaba asta, spuse Nick făcând ochii mari. Adică, toată lumea ştie, nu-i aşa, că există astfel de oameni. În tot cazul, i-a jucat, o festă murdară. Sărmana Freddie, la vremea aceea era atât de strâmtoarată cu banii că nu ştia pe unde să scoată cămaşa…

  — Da, da, nu-i o afacere prea plăcută. Şi celălalt prieten al dumitale, madamoiselle? Comandorul Challenger?

  — George? Îl ştiu pe George de-o viaţă… Adică, de cel puţin cinci ani în tot cazul. George e un tip pe cinste.

  — Ar vrea să te măriţi cu el, aşa-i?

  — Pomeneşte din când în când de asta. La orele mici după miezul nopţii sau după al doilea pahar de porto.

  — Dar dumneata rămâi rece.

  — La ce-ar folosi să ne căsătorim? Niciunul din noi n-are un sfanţ. Şi-apoi, cu George te-ai plictisi teribil. Toate acele maniere de „şcoală veche” şi „respectă-te pe tine însuţi”… La urma urmei, are patruzeci de ani, şi-a trăit traiul.

  Remarca m-a făcut să mă cutremur, uşor.

  — De fapt, e cu un picior în groapă, spuse Poirot. Oh, nu mă băga în seamă, mademoiselle. Eu sunt un bunicuţ… Un nimeni. Şi-acum, mai vorbeşte-mi despre accidentele acelea. De exemplu, despre tablou.

  — A fost atârnat la loc… cu o coardă nouă. Dacă vreţi, veniţi să vedeţi.

  Am urmat-o afară din cameră. Tabloul cu pricina era o pictură în ulei într-o ramă grea. Atârna direct deasupra capului patului.

  Cu un „îmi permiţi, mademoiselle”, Poirot îşi scoase pantofii şi se urcă pe pat. Examină tabloul şi coarda, şi-i cântări uşor greutatea. Cu o grimasă elegantă, coborî.

  — Să-ţi cadă aşa ceva în cap… nu, n-ar fi plăcut. Coarda de care atârna era la fel ca asta, mademoiselle? Tot un cablu de sârmă?

  — Da. Dar nu atât de gros. De data asta i-am pus unul mai gros.

  — E de înţeles. Ai examinat ruptura? Marginile erau uzate, roase?

  — Aşa cred… Dar nu m-am uitat prea atent. De ce să mă fi uitat?

  — Exact. Cum spui, de ce să te fi uitat? În tot cazul, mi-ar plăcea să mă uit puţin la bucata aia de sârmă. E pe