— Cred că a aruncat-o omul care a pus cablul nou.

  — Păcat. Aş fi vrut s-o văd.

  — Deci nu credeţi că a fost doar un accident? Nu putea fi altceva, sunt convinsă.

  — Se poate să fi fost un accident. E greu de spus. Dar defecţiune de la frâna maşinii… Ăsta n-a fost accident. Şi bolovanul care s-a rostogolit pe stâncă… Aş vrea să văd locul unde s-a întâmplat acest accident.

  Nick ne conduse prin grădină până la marginea stâncii. Sub noi strălucea marea. O potecă ducea în jos. Nick descrise cum se petrecuse accidentul, iar Poirot dădu din cap gânditor. Apoi întrebă:

  — Câte drumuri există în grădina dumitale, mademoiselle?

  — Cel din faţă, pe lângă căsuţa portarului. Şi mai e o intrare de serviciu, o uşă pe la jumătatea zidului dinspre câmpul ăla. Apoi mai există o poartă chiar în lungul marginii prăpastiei de aici. Pe acolo dai într-o potecă în zig-zag ce duce de la plaja aceea la hotelul Majestic unde, fireşte, printr-o spărtură din gardul viu intri în grădina hotelului. Pe acolo am luat-o eu azi dimineaţă. Oricum, luând-o prin grădina hotelului Majestic scurtezi drumul spre oraş.

  — Iar grădinarul dumitale… Unde lucrează el de obicei?

  — Păi, de regulă îşi pierde vremea prin curtea de păsări, sau dacă nu, stă în magazie şi se preface că ascute foarfecele de tuns oi.

  — Adică în spatele casei? Deci, dacă cineva ar veni aici şi ar disloca un bolovan, e foarte puţin probabil să fie văzut.

  Nick se cutremură uşor.

  — Chiar… Credeţi că aşa s-a întâmplat? Întrebă ea. Nu-mi prea vine să cred. Pare un lucru atât de lipsit de sens!

  Poirot scoase glontele din buzunar şi se uită la el.

  — Asta n-a fost lipsit de sens, mademoiselle, spuse blând.

  — Trebuie să fi fost vreun nebun.

  — Posibil. Uite un subiect interesant pentru conversaţia de după cină – sunt oare toţi criminalii nebuni? S-ar putea să existe o malformaţie în celulele lor cenuşii… Da, e foarte posibil. Asta-i problema doctorului. A mea… Eu am o muncă total diferită. Eu trebuie să mă gândesc la cel nevinovat, nu la cel vinovat… la victimă, nu la criminal. La dumneata mă gândesc acum, mademoiselle, nu la necunoscutul atacator al dumitale. Eşti tânără şi frumoasă, iar soarele străluceşte şi lumea e minunată, şi viaţa şi dragostea ţi se deschid în faţă. Asta e tot la ce mă gândesc, mademoiselle. Spune-mi, de când sunt aici prietenii dumitale, doamna Rice şi domnul Lazarus?

  — Freddie a venit prin părţile astea miercuri. S-a oprit pentru două nopţi la nişte cunoştinţe, în apropiere de Tavistock. Aici a sosit ieri. Jim cred că-i dădea târcoale de acolo.

  — Iar comandorul Challenger?

  — El stă la Devonport. Vine cu maşina ori de câte ori poate… În general, în weekend-uri.

  Poirot dădu din cap. Ne întorceam iarăşi spre casă. După un timp de tăcere, Poirot întrebă pe neaşteptate:

  — Ai vreo prietenă în care poţi avea încredere, mademoiselle!

  — Freddie.

  — Altcineva.

  — Păi, nu ştiu. Presupun că da. De ce?

  — Pentru că vreau să ai o prietenă care să stea cu dumneata. Imediat.

  — Oh!

  Nick păru luată prin surprindere. Rămase tăcută câteva clipe, gândindu-se. Apoi spuse cu îndoială:

  — Mai e Maggie. Cred că aş putea s-o fac să vină.

  — Cine-i Maggie?

  — Una din verişoarele mele: din Yorkshire. Sunt o familie numeroasă. El e cleric, înţelegeţi. Maggie e cam de vârsta mea, şi de obicei vine pe aici vara. Totuşi, nu-i deloc amuzantă. E una din fetele alea dureros de pure, cu un păr care numai din întâmplare poate deveni la modă. Speram să scap de vizita ei anul ăsta.

  — Ba deloc, mademoiselle. Verişoara dumitale e cum nu se poate mai potrivită. Exact genul de persoană la care mă gândeam.

  — Perfect, spuse Nick cu un oftat. Am s-o sun. Nu văd pe cine altcineva aş putea găsi aşa, cât ai bate din palme. Toată lumea are un program stabilit. Sigur o să vină dacă n-are vreo acţiune de caritate.

  — Ai putea aranja să doarmă în camera dumitale?

  — Cred că da.

  — N-o să i se pară o cerere ciudată? Ce-o să gândească?

  — Oh, nu, Maggie nu gândeşte niciodată. Ea doar face… E foarte expeditivă, să ştiţi. Munceşte ca o bună creştină, cu credinţă şi perseverenţă. Perfect, am să-i spun să vină luni.

  — De ce nu mâine?

  — Cu trenul de duminică? O să creadă că sunt pe moarte dacă i-aş propune asta. Nu, luni. Aveţi de gând să-i povestiţi despre soarta cumplită care mă pândeşte?

  — Nous, verrous. Încă mai glumeşti pe tema asta? Mă bucur să constat că ai curaj, mademoiselle.

  — În tot cazul, asta alungă monotomia, spuse Nick.

  Ceva în tonul ei m-a izbit şi m-am uitat curios la ea. Am avut sentimentul că ceva rămăsese, nerostit. Am intrat din nou în salon. Poirot începu să răsfoiască ziarul de pe sofa.

  — Dumneata citeşti asta, mademoiselle? Întrebă el brusc.

  — Herald din St. Loo? Nu în mod serios. Îl deschid să văd vremea. O dau săptămânal.

  — Înţeleg. Apropo, mademoiselle, ţi-ai făcut, vreodată testamentul?

  — Da, l-am făcut. Cam acum şase luni. Chiar înainte de op.

  — QQu'est ce que vous, dite? Ce op?

  — Operaţie. De apendicită. Cineva mi-a, spus că ar fi trebuit să-mi fac testamentul, aşa că l-am făcut. M-am simţit foarte importantă.

  — Şi ce conţine?

  — I-am lăsat End House lui Charles. Altceva n-am prea avut de lăsat, dar tot ce am avut i-am lăsat lui Freddie. Aş zice că… Cum îi zice?… Oh, da, pasivul va depăşi activul.

  Poirot dădu absent din cap.

  — Acum te las, mademoiselle. Au