— De ce? Întrebă Nick.

  — Eşti inteligentă! Da, ăsta-i punctul slab… În ce direcţie ar trebui să ai grijă? Cine poate spune? Dar ai încredere, mademoiselle. În câteva zile voi descoperi adevărul.

  — Până atunci fereşte-te de otravă, bombe, împuşcături de revolver, accidente de maşină şi săgeţile muiate în otrăvuri secrete de indienii sud-americani, încheie Nick.

  — Nu-ţi bate joc, mademoiselle.

  Se opri când ajunse la uşă.

  — Apropo, cât a oferit monsieur Lazarus pentru tabloul bunului dumitale?

  — Cincizeci de lire.

  — Ah! Exclamă Poirot.

  Se uită repede la chipul întunecat, saturian de deasupra căminului.

  — Dar, cum vă spuneam, nu… Vreau să-l vând pe bătrân.

  — Nu, spuse gânditor Poirot. Nu, înţeleg.

  Capitolul 4.

  Trebuie să fie ceva!

  — Poirot, am spus de îndată ce ne-am văzut în şosea. E ceva ce cred că s-ar cuveni să ştii.

  — Şi ce anume, mon ami!

  I-am povestit versiunea doamnei Rice privind necazul cu maşina.

  — Tiens! C'est intéressant, ça. Fireşte, există un tip de oameni orgolioşi, isterici, care caută să se facă interesanţi inventând scăpări miraculoase de la moarte, povestindu-ţi lucruri care nu s-au întâmplat nicicând. Da, tipul ăsta e bine ştiut. Asemenea oameni sunt în stare să-şi provoace răni fizice serioase care să le susţină fantasmagoriile.

  — Nu crezi că…

  — Că mademoiselle Nick e genul ăsta? Nu, nici vorbă. Ai remarcat, Hastings, ce greu ne-a fost s-o convingem că e în pericol. Şi chiar şi la sfârşit făcea haz de necaz. Micuţa asta aparţine generaţiei sale. În tot cazul, e interesant ce-a spus madame Rice. De ce o fi spus-o? Chiar să fi fost adevărat, de ce trebuia s-o spună? Nu era nevoie… A fost aproape gauche.

  — Da, asta-i drept. A trântit-o aşa, hodoronc tronc, şi n-am înţeles motivul.

  — Asta-i curios. Foarte curios. Îmi place să văd cum apar lucrurile mărunte, flecuşteţele. Sunt semnificative. Ele ne arată calea.

  — Calea spre ce?

  — Ai pus degetul pe rană, grozavul meu Hastings. Spre ce? Chiar aşa, spre ce? Vai, nu vom şti decât vom ajunge acolo.

  — Spune-mi, Poirot, de ce ai insistat s-o aducă pe verişoara ei să stea cu ea?

  Poirot se opri şi îşi agită arătătorul spre mine.

  — Gândeşte-te! Strigă el. Cugetă un minuţel. Cât suntem de neputincioşi! Avem mâinile legate! Să vânezi un criminal după ce a comis crima – c'est tout simple! Sau, cel puţin, pentru cineva cu abilitatea mea e simplu. Comiţând crima, criminalul s-a semnat, ca să spun aşa. Dar aici nu există nici o crimă, ba mai mult, nu vrem o crimă. Să depistezi o crimă înainte de a fi comisă, asta chiar că e ceva extrem de greu. Care-i primul nostru ţel? Siguranţa lui mademoiselle. Iar asta nu-i uşor. Nu-i deloc uşor, Hastings. Nu putem sta cu ochii pe ea zi şi noapte… Nu putem nici măcar trimite un poliţist s-o vegheze. Nu ne putem petrece noaptea în alcovul unei domnişoare. Afacerea e tare încurcată… Însă un lucru tot putem face. Să-i punem beţe-n roate criminalului. Putem s-o punem în gardă pe mademoiselle şi putem introduce un martor absolut impaţial. Criminalul va avea de luptat zdravăn cu aceste două lucruri, şi nu le va putea ocoli decât dacă e foarte deştept.

  Se opri, apoi rosti pe un ton total diferit:

  — Însă de ceea ce mă tem eu, Hastings…

  — Da?

  — Mă tem că este foarte deştept. Şi asta nu-mi dă pace. Nu, nu-mi dă pace deloc.

  — Poirot, mă faci să mă simt agitat.

  — Şi eu sunt agitat. Ascultă, prietene, ziarul din St Loo, Weekly Herald. Era deschis şi împăturit la… Unde crezi? La un mic paragraf în care se spunea: Printre oaspeţii care stau la Majestic Hotel se află monsieur Hercule Poirot şi căpitanul Hastings. Să presupunem – să presupunem doar – că cineva a citit acel paragraf. Îmi cunoaşte numele… Toată lumea mi-l cunoaşte…

  — Domnişoara Buckley nu, am spus rânjind.

  — Ea e o zăpăcită, ea nu contează. Un om serios, un criminal, trebuie să-mi cunoască numele. Şi ar trebui să se teamă! Ar trebui să intre la idei! Ar trebui să-şi pună nişte întrebări. De trei ori s-a atentat la viaţa lui mademoiselle iar acum Hercule Poirot ajunge în zonă. „E o coincidenţă?” ar trebui să se întrebe el. Şi ar trebui să se teamă că nu e doar o coincidenţă. Şi-atunci, ce-ar face?

  — S-ar da la fund şi şi-ar şterge urmele, am sugerat.

  — Da… Dar şi altceva. Dacă ar fi cu adevărat îndrăzneţ, ar lovi repede, fără să piardă timpul. Înainte ca eu să am timp să fac cercetări – pouf, mademoiselle e moartă. Iată ce ar face un om cu adevărat îndrăzneţ.

  — Dar de ce crezi că altcineva şi nu domnişoara Buckley a citit paragraful?

  — Nu domnişoara Buckley l-a citit. Când mi-am menţionat numele, nu i-a spus nimic. Nici măcar nu-i era cunoscut. Nu s-a schimbat la faţă. În plus, ne-a spus că a deschis ziarul să se uite la vreme, doar atât. Ei bine, la pagina respectivă nu scria nimic despre vreme.

  — Crezi că cineva din casă…

  — Cineva din casă sau cineva care are acces în ea. Iar asta e foarte uşor… Uşa dinspre terasă stă deschisă. Prietenii domnişoarei Buckley intră şi ies când vor, nu încape îndoială.

  — Ai vreo idee? Vreo bănuială?

  Poirot dădu din mâini.

  — Nimic. După cum am prevăzut, motivul, oricare ar fi el, nu e unul vizibil. Iar asta îi conferă siguranţă prezumptivului criminal… De asta a acţionat cu atâta îndrăzneală azi dimineaţă. La suprafaţă nimeni nu pare să aibă vreun motiv să-i dorească moartea micuţei Nick. Propietatea? End House? Asta îi revine vărului… Dar oare să vrea el cu orice preţ o casă veche, dărăpănată şi