ipotecată pe deasupra? Nici măcar nu poţi să spui că l-ar interesa ca reşedinţă de familie, în care au locuit ai lui. El nu e un Buckley, nu uita. Categoric că trebuie să-l cunoaştem pe acest Charles Vyse, dar ideea mi se pare absurdă.

  Mai e şi madame, prietena de suflet, cu ochii ei ciudaţi, şi cu aerul ei rătăcit de madonă…

  — Şi dumitale ţi-a făcut impresia asta? Am întrebat, surprins.

  — Care e interesul ei în afacerea asta? Ţi-a spus că prietena ei e o mincinoasă. C'est gentil ça! De ce ţi-a spus? Se teme că Nick ar putea spune ceva? Ceva legat de maşină? Sau a spus asta doar ca pe un exemplu, adevărata ei temere fiind altceva? A umblat cineva la maşină? Dacă da, cine? Ştie ea ceva despre asta?… Şi-apoi, mai e chipeşul blond, monsieur Lazarus. El unde intră în toate astea? Cu splendidul lui automobil şi cu banii lui. Are vreun amestec? Comandorul Challenger…

  — El e în regulă, am intervenit repede. Sunt sigur de asta. E un adevărat domn.

  — Fără îndoială că a urmat ceea ce numeşti dumneata adevărata şcoală. Din fericire, fiind străin, eu n-am astfel de prejudecăţi, şi îmi pot face investigaţiile fără să mă împiedic de ele. Însă trebuie să recunosc că mi-e greu să-l conectez pe comandor la acest caz. De fapt, chiar nu văd cum ar putea fi conectat.

  — Fireşte că nu poate, am spus cu căldură.

  Poirot mă privi cu un aer gânditor.

  — Ai un efect extraordinar asupra mea, Hastings. Ai un flair extraordinar în direcţia greşită, încât aproape că sunt tentat să merg pe ea! Eşti acel gen de om cinstit, credul, onorabil, pe care invariabil escrocii îl duc de nas. Eşti genul de om care investeşte în terenuri petroliere dubioase şi în mine de aur inexistente. De pe urma a sute ca tine îşi scoate pâinea zilnică ticălosul. Ah, ei bine, am să-l studiez pe acest comandor Challenger. Mi-ai trezit îndoielile.

  — Dragul meu Poirot, am strigat mânios, eşti de-a dreptul absurd! Un om care a dat piept cu lumea ca mine…

  — Nu învaţă nimic, spuse cu tristeţe Poirot. E uimitor… Dar aşa e.

  — Crezi că aş fi reuşit să pun pe picioare o fermă de succes în Argentina dacă eram prostul credul de care vorbeşti?

  — Nu te înfuria, mon ami. Aţi făcut treabă bună… Dumneata şi soţia dumitale.

  — Bella se ia întotdeauna după judecata mea.

  — E tot atât de înţeleaptă pe cât e de fermecătoare, spuse Poirot. Să nu ne certăm, prietene. Vezi, acolo în faţa noastră e Mot's Garage. Cred că e garajul de care a pomenit domnişoara Buckley. Câteva întrebări ne vor da repede răspunsul la problema aceea cu frânele.

  Intrarăm în garaj şi Poirot se prezentă explicând că fusese îndrumat într-acolo de domnişoara Buckley. Se interesă de închirierea unei maşini pentru anumite drumuri de după-amiază, apoi discuţia alunecă uşor spre defecţiunea avută nu demult de maşina domnişoarei Buckely.

  Proprietarul garajului deveni imediat volubil. Fusese cel mai fantastic lucru pe care-l văzuse vreodată! Se lansă în nişte explicaţii absolut tehnice dar, vai, eu nu mă pricep deloc la mecanică, şi, din cât mi-am dat seama, Poirot cu atât mai puţin. Totuşi, anumite lucruri erau simplu de înţeles. Cineva umblase la maşină, iar defecţiunea fusese uşor de provocat, neluând decât foarte puţin timp pentru asta.

  — Aşadar, asta e, spuse Poirot în timp ce ne îndepărtam. Micuţa Nick a avut dreptate, iar bogatul Lazarus s-a înşelat. Interesant, prietene.

  — Acum ce facem?

  — Mergem la oficiul poştal şi trimitem o telegramă, dacă nu e prea târziu.

  — O telegramă? Am întrebat curios.

  — Da, răspunse gânditor Poirot. O telegramă.

  Oficiul poştal era încă deschis. Poirot scrise telegrama şi o expedie. Nu-mi suflă nici un cuvânt despre conţinutul ei. Considerând că abia aştepta să-l întreb, m-am abţinut s-o fac.

  — E supărător că mâine e duminică, remarcă el în drum spre hotel. Nu-i putem face o vizită lui monsieur Vyse decât luni.

  — Ai putea să-l găseşti la adresa de acasă.

  — Normal. Dar tocmai asta nu doresc să fac. Aş dori să-l consult în primul rând ca avocat şi, pe baza acestui aspect, să-mi formez o părere.

  — Da, presupun că aşa e cel mai bine.

  — Răspunsul la o întrebare simplă, de pildă, ar putea conta enorm. Dacă monsieur Vyse a fost la birou azi dimineaţă la douăsprezece jumate, atunci n-a fost el cel care a tras cu pistolul în grădina hotelului Majestic.

  — N-ar trebui să verificăm alibiurile celor trei din hotel?

  — Asta-i mult mai dificil. N-ar fi fost deloc greu pentru unul din ei să-i părăsească pe ceilalţi câteva minute, să iasă în grabă prin una din nenumăratele uşi – de la hol, de la camera de fumat, de la salon, etc.

  — Să se strecoare repede spre locul pe unde urma să treacă fata, să tragă şi apoi să se întoarcă tot atât de rapid. Totuşi, mon ami, nici măcar nu suntem siguri că am ajuns la toate dramatis personae ale dramei. Mai e şi respectabila Ellen, şi soţul ei, nevăzut până acum. Ambii locuitori ai casei şi, posibil, din câte cunoaştem, cu un dinte împotriva lui mademoiselle. Şi s-ar putea să mai fie şi alţii, prieteni sau cunoştinţe ale domnişoarei Buckley, pe care neavând nici un motiv să-i suspecteze, nici nu i-a menţionat. Nu ştiu de ce, Hastings, dar am sentimentul că în spatele acestui lucru se află ceva – ceva care n-a ieşit încă la lumină. Am eu o mică idee că domnişoara Buckley ştie mai multe decât ne-a spus.

  — Crezi că ascunde ceva?

  — Da.

  — Oare cu gândul de-a acoperi pe cineva?

  Poirot clătină din cap cu putere.

  — Nu, nu. Până acum, mi-a dat impresia că e absolut sinceră.