Sunt convins că, privitor la acele atentate la viaţa ei, ne-a spus tot ce ştia. Însă mai e ceva… Ceva despre care ea crede că n-are nici o legătură cu toate astea. Şi tare aş vrea să ştiu ce e acel ceva. Căci eu – o spun cu toată modestia – sunt mult mai inteligent decât une petite comme ça. Eu, Hercule Poirot, pot să văd o legătură acolo unde ea n-o vede. Căci te anunţ, Hastings, te anunţ cu toată sinceritatea şi umilinţa, că sunt complet în aer. Până nu prind o licărire a motivului care stă în spatele întregii afaceri, bâjbâi în beznă. Trebuie să existe ceva… Un element care îmi scapă. Ce anume? Je me demande ça sans cesse. Qu'est – ce que c'est?

  — Vei descoperi, l-am liniştit eu.

  — Doar dacă nu va fi prea târziu, spuse el sumbru.

  Capitolul 5.

  Domnul şi doamna Croft.

  La hotel era bal. Nick Buckley şi prietenii ei cinau acolo. Fata ne salută printr-o fluturare veselă a mâinii.

  În seara aceea era îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, de un roşu-stacojiu, care atingea podeaua. Decolteul îi dezgolea îndrăzneţ gâtul şi umerii albi deasupra cărora se înălţa semeţ căpşorul ei negru, impudic.

  — Un drăcuşor fermecător, am remarcat.

  — Contrastează cu prietena ei, aşa-i?

  Frederica Rice era în alb. Dansa cu o graţie obosită şi languroasă, în comparaţie cu care animaţia lui Nick părea aproape stridentă.

  — E foarte frumoasă, spuse pe neaşteptate Poirot.

  — Cine? Nick a noastră?

  — Nu, cealaltă. E rea? E bună? E doar nefericită? N-ai putea spune. E misterioasă: S-ar putea să nu fie nimic. Însă ascultă la mine, prietene, e o allumense.

  — Ce vrei să spui? Am întrebat curios.

  Poirot clătină din cap, zâmbind.

  — Mai devreme sau mai târziu vei simţi. Reţine vorbele mele.

  La un moment dat, spre surprinderea mea, se ridică. Nick dansa cu George Challenger. Frederica şi Lazarus tocmai se opriseră şi se aşezaseră la masa lor. Apoi Lazarus se ridică şi se îndepărtă. Doamna Rice era singură. Poirot se duse drept la masa ei. L-am urmat.

  Atitudinea lui fu directă şi la obiect.

  — Îmi permiţi? Trase cu o mână speteaza scaunului şi alunecă în el. Sunt nerăbdător să schimb o vorbă cu dumneata în timp ce prietena dumitale dansează.

  — Da? Glasul ei suna rece, lipsit de interes.

  — Madame, nu ştiu dacă prietena dumitale ţi-a spus. Dacă nu, îţi voi spune eu. Azi s-a atentat la viaţa ei.

  Ochii ei mari şi cenuşii se lărgiră de groază şi uimire. Pupilele, pupilele negre şi dilatate se lărgiră şi ele.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  — În mademoiselle Buckley s-a tras cu pistolul în grădina acestui hotel.

  Femeia zâmbi dintr-odată – un zâmbet moale, neîncrezător, duios aproape.

  — Nick v-a spus asta?

  — Nu, madame, s-a întâmplat să o văd cu ochii mei. Iată glontele.

  Întinse mâna cu glontele, iar femeia se dădu un pic înapoi:

  — Dar atunci… Dar atunci…

  — Înţelege, nu-i o fabulaţie de-a lui mademoiselle. Garantez pentru asta. Şi asta nu-i totul. În ultimele zile au avut loc câteva accidente foarte ciudate. Se poate să fi auzit… Nu, probabil n-ai auzit. Ai sosit abia ieri, nu?

  — Da, ieri.

  — Mai înainte ai stat la nişte prieteni din Tavistock, parcă aşa am înţeles.

  — Da.

  — Mă întreb cum se numesc prietenii aceia ai dumitale, madame.

  Femeia înălţă sprâncenele.

  — Există vreun motiv pentru care ar trebui să vă răspund la întrebarea asta? Întrebă ea rece.

  Poirot fu tot o uimire.

  — Mii de scuze, madame. Am fost cât de poate de maladroit. Dar, cum eu personal am prieteni în Tavistock, mi-am închipuit că s-ar fi putut să-i întâlneşti acolo… E vorba de Buchaman… Aşa se numesc prietenii mei.

  Doamna Rice clătină din cap.

  — Nu mi-i amintesc. Nu cred că i-am întâlnit. Tonul ei era acum foarte cordial. Dar să nu discutăm de persoane plicticoase. Spuneţi mai departe ce-a fost cu Nick. Cine a tras în ea? De ce?

  — Nu ştiu cine… Încă, răspunse Poirot. Dar voi afla. Oh, da, aflu eu! Ştii, sunt detectiv. Numele meu e Hercule Poirot.

  — Un nume celebru.

  — Madame e foarte amabilă.

  Femeia rosti încetişor:

  — Ce doriţi să fac?

  Cred că ne-a surprins pe amândoi. Nu ne aşteptasem la asta.

  — Am să te rog, madame, să veghezi asupra prietenei dumitale.

  — Voi veghea.

  — Asta-i tot.

  Se ridică, făcu o plecăciune scurtă, şi ne întoarserăm la masa noastră.

  — Poirot, n-ai jucat cam prea pe faţă? L-am întrebat.

  — Ce altceva aş putea face, mon ami? Poate nu e subtil, dar e sigur. N-am altă şansă. În orice caz, un lucru e limpede ca bună ziua.

  — Ce anume?

  — Doamna Rice n-a fost la Tavistock. Unde a fost? Ei bine, voi afla. E imposibil să-i ascunzi mult timp ceva lui Hercule Poirot. Uite, s-a întors frumosul Lazarus. Ea îi vorbeşte. El se uită la noi. E deştept tipul ăsta. Observă ce formă are capul lui. Ah, aş fi vrut să ştiu…

  — Ce?

  — Ceea ce am să ştiu luni, îmi răspunse ambiguu.

  M-am uitat la el dar n-am spus nimic. Oftă.

  — Nu mai eşti curios, prietene. Pe vremuri…

  — Există plăceri de care e bine să te lipseşti, am spus cu răceală.

  — Adică?

  — Plăcerea de a refuza să răspunzi la întrebări.

  — Ah c'est malin!

  — Chiar aşa.

  — Măi, măi, măi, îngână Poirot. Taciturnul bărbat îndrăgit de romancierii epocii eduardiene.

  Ochii îi licăriră cu vechea lor sclipire.

  La scurt timp după aceea, Nick trecu pe lângă masa noastră. Se desprinse de partenerul său şi