— Dansând cu moartea pe marginea prăpastiei, spuse ea pe un ton uşuratic.

  — E o senzaţie nouă, mademoiselle?

  — Da. Destul de amuzantă.

  Îşi luă din nou zborul, cu o fluturare a mâinii.

  — Aş fi vrut să nu fi spus asta, am rostit încetişor. Dansând cu moartea… Nu-mi place.

  — Ştiu. E aproape de adevăr. Micuţa asta are curaj. Da, are curaj. Dar, din păcate, nu de curaj e nevoie acum. Precauţie, nu curaj – voilà ce qu'il nous faut!

  A doua zi era duminică. Stăteam pe terasa din faţa hotelului când, pe la unsprezece şi jumătate, Poirot se ridică brusc.

  — Vino, prietene. Vom încerca un mic experiment. Am fost asigurat că monsieur Lazarus şi madame au luat-o pe mademoiselle la o plimbare cu maşina. Drumul e liber.

  — Liber pentru ce?

  — Ai să vezi.

  Am coborât treptele şi am luat-o pe scurtătură, prin iarbă, spre mare. O pereche urca discutând şi râzând. Costumele de baie mai erau încă ude. Cei doi trecură veseli pe lângă noi.

  După ce perechea se îndepărtă, Poirot se îndreptă spre locul unde o portiţă modestă, destul de rustică, purtă inscripţia aproape ştearsă. „End House. Domeniu privat”. Nu se zărea nimeni în jur. Am pătruns în linişte pe portiţă.

  În minutul următor ne-am pomenit pe pajiştea din faţa casei. Nici aici nu era nimeni prin preajmă. Poirot se duse spre marginea prăpastiei şi se uită peste ea, apoi se întoarse şi porni către casă. L-am urmat. Uşile dinspre verandă erau deschise şi am intrat direct în salon. Poirot nu-şi pierdu timpul aici. Deschise uşa şi păşirăm în hol. Poirot urcă scările; eu după el. Se duse direct spre dormitorul lui Nick. Aici se aşeză pe marginea patului şi mă privi cu ochii râzători.

  — Vezi ce uşor e, prietene? Nimeni nu ne-a văzut venind. Nimeni nu ne va vedea plecând. Am putea face orice trebuşoară în deplină siguranţă. De pildă, am putea subţia sârma unui tablou astfel încât acesta să cadă peste câteva ore. Chiar şi presupunând că la venire am fi găsit pe cineva în faţa casei, tot nu am fi dat de bănuit căci, prieteni ai domnişoarei Nick fiind, e absolut normal să-i facem o vizită.

  — Vrei să spui că eliminăm ipoteza unui străin?

  — Chiar asta vreau să spun, Hastings. În spatele afacerii ăsteia nu stă cine ştie ce nebun anonim. E vorba de cineva cunoscut ca obişnuit al casei.

  Se întoarse să iasă din cameră, iar eu l-am urmat. Amândoi eram tăcuţi, fiecare cu gândurile lui.

  Şi atunci, în capul scărilor, ne-am oprit amândoi brusc. Un bărbat urca.

  Se opri şi el. Capul îi rămăsese în umbră, dar întreaga sa atitudine trăda o mare surpriză. El fu primul care vorbi. Avea un glas puternic, iar tonul destul de ireverenţios.

  — Ce naiba faceţi aici, aş vrea să ştiu?

  — Ah! Exclamă Poirot. Monsieur… Croft, parcă?

  — Aşa mă cheamă, dar…

  — Nu vrei să discutăm în salon? Cred că ar fi mai bine.

  Celălalt cedă, se întoarse scurt şi coborî scările urmat de noi doi.

  Ajunşi în sufragerie, Poirot închise uşa şi se înclină uşor.

  — Mă voi prezenta. Hercule Poirot la ordinele dumitale.

  Chipul celuilalt se lumină un pic.

  — Oh! Dumneavoastră sunteţi tipul ăla, detectivul. Am citit despre dumneavoastră.

  — În St Loo Herald?

  — Cum? Am citit acolo, în Australia, despre dumneavoastră. Francez, nu?

  — Belgian. N-are importanţă. Acesta e prietenul meu, căpitanul Hastings.

  — Bucuros de cunoştinţă. Dar, ia spuneţi, care-i buba? Ce faceţi aici? S-a întâmplat ceva?

  — Depinde cum o iei.

  Australianul dădu din cap. În ciuda capului chel şi a vârstei înaintate, era un bărbat frumos. Avea un fizic magnific şi un chip dur, ca sculptat în piatră; o faţă crudă, mi-am zis. Însă cel mai remarcabil lucru la el erau ochii albaştri, pătrunzători.

  — Uitaţi ce e, spuse el. Am venit să-i aduc domnişoarei Buckley o mână de roşii şi un castravete. Omul ăla al ei nu-i bun de nimic… Un trântor, nu cultivă o boabă. Puturos, ce mai! Mama şi cu mine… Vai, ne scoate din minţi, şi facem şi noi ce putem, aşa, ca între vecini. Avem mult mai multe roşii decât am putea mânca. Vecinii trebuie să se ajute, nu-i aşa? Am intrat ca de obicei, am lăsat coşul jos şi tocmai vroiam să plec când am auzit sus paşi şi glasuri bărbăteşti. Asta mi s-a părut ciudat. Pe aici nu prea avem de a face cu spărgători, dar, la urma urmei, n-ar fi imposibil. M-am gândit să mă uit dacă totul e în regulă. Apoi v-am văzut pe dumneavoastră în capul scărilor, Normal că m-a surprins. Iar acum îmi spuneţi că sunteţi un detectiv faimos. Despre ce e vorba, şi ce-i cu toate astea?

  — E foarte simplu, spuse Poirot zâmbind. Mademoiselle a trecut printr-o întâmplare destul de alarmantă acum câteva nopţi. Un tablou a căzut chiar pe patul ei. Sau ţi-a povestit deja?

  — Da. A scăpat ca prin minune.

  — Pentru deplină siguranţă, i-am promis că am să-i aduc un lanţ special. Mi-a spus că în dimineaţa asta o să fie plecată, dar că pot să vin să măsor cam de ce lungimea e nevoie. Voilà – e simplu.

  Dădu din mâini cu un aer copilăresc şi cu cel mai fermecător zâmbet.

  Croft inspiră adânc.

  — Deci, asta-i tot?

  — Da, n-ai de ce să te sperii. Eu şi prietenul meu suntem cetăţeni care nu încălcăm legea.

  — Nu v-am văzut şi ieri? Întrebă încetişor Croft. Ieri după amiază. Aţi trecut pe lângă căsuţa noastră.

  — Ah, da, dumneata lucrai în grădină şi ai avut amabilitatea să ne saluţi când am trecut.

  — Aşa-i. Măi, măi, deci dumneavoastră sunteţi