monsieur Hercule Poirot despre care am auzit atâtea. Spuneţi-mi sunteţi ocupat, domnule Poirot? Dacă nu, aş dori să vă invit la o ceaşcă de ceai australian, şi să-mi cunoaşteţi băbuţa. Ea citeşte tot ce apare în ziare despre dumneavoastră.

  — Eşti foarte amabil. Nu avem nimic de făcut, aşa că va fi o plăcere.

  — Atunci, e grozav.

  — Ai luat bine măsura, Hastings? Întrebă Poirot întorcându-se spre mine.

  L-am asigurat că măsurasem corect, şi l-am urmat pe noul nostru prieten.

  Ne-am dat seama foarte curând că Croft era un vorbăreţ. Ne-a povestit despre casa lui de lângă Melbourne, despre bătăliile lui din tinereţe, despre cum o cunoscuse pe soţia sa, despre cât se zbătuseră împreună să realizeze ceva şi cum, în final, avuseseră noroc.

  — Ne-am hotărât să călătorim, spus el. Întotdeauna am tânjit să venim în bătrâna patrie. Ei bine, am făcut-o. Am venit în partea asta de lume şi am încercat să dăm de urma rudelor soţiei mele… Ele se trag de pe aici. Dar n-am reuşit să dăm de ele. Apoi am plecat într-o excursie pe continent… Paris, Roma, Florenţa şi aşa mai departe. Eram în Italia când s-a petrecut accidentul de tren. Biata mea soţie a fost zdrobită rău. Trist, nu-i aşa? Am dus-o la cei mai buni doctori şi toţi au spus acelaşi lucru – singurul care poate rezolva ceva e timpul… Timpul şi statul la pat. Are o leziune la coloana vertebrală.

  — Ce nenorocire!

  — Ghinion, nu-i aşa? Ei bine, asta e! Singura ei dorinţă a fost să venim aici! A considerat că dacă am avea aici un locşor al nostru, ar fi extraordinar, Am văzut o mulţime de dărăpănături, apoi am avut norocul să găsim căsuţa asta. E drăguţă şi liniştită, departe de zgomotul maşinilor sau al gramofonului vecinului. Am luat-o pe loc.

  Chiar în acel moment am intrat în căsuţă. Croft lansă în aer un „Cooee' puternic, la care primi un răspuns „Cooee”.

  — Poftiţi, spuse domnul Croft. Trecu prin uşa deschisă şi urcă un grup de câteva trepte ce dădeau într-un dormitor plăcut ca aspect. Acolo, pe o sofa, se afla o femeie corpolentă de vârstă mijlocie, cu părul cărunt şi un zâmbet foarte dulce.

  — Cine crezi că e, mamă? Rosti domnul Croft. Uimitorul, fantasticul, celebrul detectiv, domnul Hercule Poirot! L-am adus să staţi de vorbă.

  — Vai, ceva mai palpitant nici că se putea! Strigă doamna Croft, strângând cu căldură mâna lui Poirot. Am citit despre afacerea Trenului Albastru, şi cum s-a întâmplat să fiţi în el, şi o mulţime de alte cazuri. De când cu necazul cu spatele, cred că am citit toate romanele poliţiste care s-au scris. Nimic nu face timpul să treacă mai repede. Bert, dragă, strigă la Edith să aducă ceaiul.

  — Ai dreptate, mamă.

  — Edith e un fel de infirmieră – îngrijitoare, explică doamna Croft. Vine aici în fiecare dimineaţă să se ocupe de mine. Nu m-am încurcat cu servitori. Bert e şi bucătăreasă şi menajeră, şi e mai bun ca oricine, şi-apoi, asta îi dă o preocupare… Asta şi grădina.

  — Am sosit, strigă domnul Croft apărând cu tava. Iată ceaiul. Azi e o zi mare pentru noi, mamă.

  — Îmi închipui că staţi în oraş, domnule Poirot? Întrebă doamna Croft în timp ce se aplecă puţin şi luă ceainicul.

  — Da, madame, sunt în vacanţă.

  — Dar, în mod sigur am citit că v-aţi retras, că v-aţi luat pentru totdeauna vacanţă.

  — Vai, madame, n-ar trebui să credeţi tot ce se scrie în ziar.

  — Da, asta aşa e. Prin urmare, vă continuaţi activitatea?

  — Numai când dau de un caz care mă interesează.

  — Sigur nu vă aflaţi aici cu treabă? Întrebă iscoditor domnul Croft. Spunând că sunteţi în vacanţă, aţi avea o acoperire.

  — Bert, nu pune întrebări stânjenitoare! Spuse doamna Croft. Altfel n-o să mai vină pe la noi. Noi suntem oameni simpli, domnule Poirot, şi ne-aţi făcut o mare onoare venind la noi, dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră. Nici nu ştiţi câtă plăcere ne face vizita dumneavoastră.

  Era atât de firească şi sinceră în recunoştinţa ei încât mi-a mers direct la suflet.

  — E vorba de afacerea aia urâtă cu tabloul, spuse domnul Croft.

  — Biata fetiţă, putea fi omorâtă, rosti cu simţire doamna Croft. E ca argintul viu, însufleţeşte locul când vine pe aici. Vecinii n-o prea iubesc, aşa am auzit. Dar aşa e prin locurile astea retrase din Anglia. Lumii nu-i place ca o fată să fie plină de viaţă şi zburdalnică. Nu mă mir că nu stă mult pe aici şi că năsosul ăla de văr al ei nu are nici o şansă s-o convingă să se stabilească definitiv aici decât… Decât… Ei bine, nu ştiu de ce.

  — Nu bârfi, Milly, spuse soţul ei.

  — Aha! Exclamă Poirot. Vântul bate din direcţia aia! Trebuie să avem încredere în instinctul doamnei! Aşadar, monsieur Charles Vyse e îndrăgostit de mica noastră prietenă.

  — E mort după ea, spuse doamna Croft. Dar ea nu vrea să se mărite cu un avocat de ţară. Şi n-o condamn. E sărac lipit. Mi-ar plăcea să se mărite cu marinarul acela cumsecade… Cum îl cheamă?… Challenger. Puţine căsnicii ar fi atât de reuşite. E mai în vârstă ca ea, dar ce contează? Constanţă – asta îi trebuie ei. Toată ziua zboară peste ţară, chiar şi peste continent, fie singură, fie cu prietena aia a ei cu înfăţişare ciudată, doamna Rice. E o fată dulce, domnule Poirot, ştiu asta. Dar îmi fac griji în privinţa ei. În ultimul timp nu arată prea fericită. Are un fel de privire hărţuită. Asta mă nelinişteşte! Am motivele mele să mă intereseze fata asta, nu-i aşa, Bert?

  Domnul Croft se ridică destul de brusc de pe scaun.

  — Nu-i nevoie să intri în amănunte, Milly, spuse el. Domnule Poirot, v-ar plăcea să vedeţi