Restul vizitei fu lipsite de evenimente. După zece minute ne-am luat la revedere.

  — Drăguţi oameni, am spus. Atât de deschişi şi fără pretenţii. Australieni tipici.

  — Ţi-au plăcut?

  — Dumitale nu?

  — Au fost foarte plăcuţi… Foarte prietenoşi.

  — Păi atunci? Îmi dau seama că ceva nu-ţi convine.

  — Au fost, poate, o idee chiar prea „tipici”, spuse gânditor Poirot. Acel, strigăt „Cooee”… Insistenţa de a ne arăta fotografiile… Oare n-a fost un rol jucat cu prea multă minuoţiozitate?

  — Eşti al naibii de suspicios!

  — Ai dreptate, mon ami. Suspectez orice şi pe oricine. Mi-e teamă, Hastings… Teamă.

  Capitolul 6.

  O vizită la domnul Vyse Poirot rămase neclintit la micul dejun continental, întotdeauna îmi spunea că-l indispunea să mă vadă mâncând ouă cu şuncă. Ca urmare, îşi luă în pat micul dejun compus din cafea şi cornuri, iar eu am fost liber să mă înfrupt din delicioasele ouă cu şuncă şi din dulceaţă.

  Luni dimineaţă, în drum spre parter, am băgat capul în camera lui. Stătea în pat, înfăşurat într-un minunat halat.

  — Bounjour, Hastings. Tocmai vroiam să sun. Vrei să fii atât de bun şi să dai ordin ca acest bilet scris de mine să fie dus la End House şi predat imediat lui mademoiselle?

  Am întins mâna după bilet. Poirot se uită la mine şi oftă.

  — Măcar dacă ai vrea, Hastings, să-ţi faci cărarea pe mijloc şi nu într-o parte! Ce mult ar conta la simetria înfăţişării dumitale! Şi-apoi mustaţa. Dacă trebuie să ai mustaţă, atunci fă-o să fie o mustaţă adevărată – un obiect de podoabă, cum e a mea.

  Străduindu-mă să nu mă cutremur la gândul ăsta, i-am smuls biletul din mână şi am ieşit.

  Tocmai revenisem lângă el în camera noastră de zi, când ni se trimise vorbă că domnişoara Buckley sosise. Poirot dădu ordin să fie condusă sus:

  Fata apăru destul de veselă, dar mi-am zis că cearcănele de sub ochii ei erau mai întunecate ca de obicei. În mână ţinea o telegramă pe care i-o întinse lui Poirot.

  — Uitaţi, sper că o să vă facă plăcere, spuse ea.

  Poirot o citi cu glas tare.

  — Sosesc azi la 5:30. Maggie”.

  — Infirmiera şi paznicul meu! Spuse Nick. Dar vă înşelaţi, să ştiţi. Maggie n-are pic de minte. Tot ce i se potriveşte e doar să muncească, numai la asta e bună. Nici o dată nu se prinde la poantă, când e vorba de bancuri. Freddie ar fi fost de zece ori mai bună la identificarea unui asasin tainic. Iar Jim Lazarus ar fi fost şi mai bun. Întotdeauna mi-am zis că lui Jim nu-i vine nimeni de hac.

  — Dar comandorului Challenger?

  — Oh, George! El nu vede niciodată nimic, decât doar dacă e sub nasul lui. Dar şi când vede! George ar fi foarte util când va veni momentul începerii distracţiei.

  Îşi aruncă pălăria şi continuă:

  — Am dat ordin să fie lăsat să intre omul despre care mi-aţi scris. Sună misterios. Instalează vreun microfon sau ceva de genul ăsta?

  Poirot clătină din cap.

  — Nu, nu e nimic tehnic. E vorba de o simplă părere cu privire la ceva ce vreau să ştiu.

  — Bun, spuse Nick. E foarte distractiv, nu-i aşa?

  — Oare, mademoiselle? Întrebă cu blândeţe Poirot.

  Fata rămase câteva clipe cu spatele la noi, privind pe fereastră. Apoi se întoarse. Tot aerul de curaj sfidător îi dispăruse de pe faţă. Era schimonosită ca un copil care se străduieşte şă nu izbucnească în plâns.

  — Nu, spuse ea. Într-adevăr… Nu e. Mi-e frică… Mi-e frică. Scârbos de frică. Şi întotdeauna am crezut că sunt curajoasă.

  — Chiar eşti, mon enfant, chiar eşti. Atât eu cât şi Hastings, ţi-am admirat curajul.

  — Da, e adevărat, am intervenit cu căldură.

  — Nu, spuse Nick clătinând din cap. Nu-s curajoasă. Mă întreb tot timpul ce o să se mai întâmple. Şi cum o să se întâmple! Şi aştept, să se întâmple.

  — Da, da, e stresant.

  — Noaptea trecută mi-am tras patofii în mijlocul camerei, şi am închis ferestrele şi am zăvorât uşa… Când am venit acum aici, am venit pe şosea. N-am putut… Pur şi simplu n-am putut să vin prin grădină. Parcă m-au lăsat dintr-odată nervii. Asta pune capac la toate celelalte.

  — Vrei să fii mai explicită, mademoiselle? Care toate celelalte?

  Fata nu răspunse pe loc.

  — Nu m-am gândit la ceva anume. Presupun că e vorba de ceea ce ziarele numesc „stresul vieţii moderne”. Prea multe cocteiluri, prea multe ţigări… Chestii de genul ăsta. Doar că afacerea asta m-a adus într-o stare de spirit caraghioasă.

  Se lăsă să cadă într-un scaun, şi rămase acolo îndoindu-şi şi dezdoindu-şi degetele mici, într-un gest nervos.

  — N-ai fost cinstită cu mine, mademoiselle. Mai există ceva.

  — Nu e… zău că nu e.

  — Ceva ce nu mi-ai spus.

  Fata vorbi repede şi cu sinceritate.

  — V-am povestit până şi cu cel mai mic lucru.

  — Despre accidentele acelea… Despre atentatele care te vizau, da.

  — Şi-atunci?

  — Dar nu mi-ai spus tot ce ai în suflet… Tot ce există în viaţa dumitale…

  — Poate cineva s-o facă…?

  — Uite! Exclamă triumfător Poirot. Ai recunoscut! Nick clătină din cap. Poirot o urmărea cu mare atenţie.

  — Poate nu-i secretul dumitale? Sugeră el cu şiretenie.

  — O clipă mi s-a părut că genele el zvâcniră. Dar aproape imediat fata sări în picioare.

  — Credeţi-mă, monsieur Poirot, v-am spus absolut tot ce ştiu legat de afacerea asta stupidă! Dacă credeţi că ştiu ceva despre cineva, sau că bănuiesc pe cineva, vă înşelaţi. Tocmai faptul că n-am nici o bănuială mă scoate din minţi! Pentru că nu-s proastă. Înţeleg că dacă acele „accidente”