n-au fost accidente, trebuie să fi fost puse la cale de cineva din preajma mea… Cineva care mă cunoştea. Iar tocmai lucrul asta face ca totul să fie atât de înspăimântător. Pentru că n-am nici o idee… Nici cea mai mică idee cine ar putea fi acel cineva.

  Se duse din nou la fereastră şi rămase acolo, privind afară. Poirot îmi făcu semn să nu vorbesc. M-am gândit că acum, când autocontrolul fetei se destrămase, se aştepta la vreo dezvăluire.

  Gând vorbi, glasul ei avu o nuanţă aparte, o notă visătoare, îndepărtată.

  — Ştiţi ce dorinţă ciudată am avut mereu? Iubesc End House. Întotdeauna mi-am dorit să pun în scenă o piesă acolo. Casa aia are o atmosferă de dramă. Am văzut în gând o mulţime de piese puse în scenă acolo. Iar acum e ca şi cum acolo s-ar juca o dramă. Numai că nu eu o regizez… Eu joc în ea! Sunt, poate, personajul care… Moare în actul întâi.

  Glasul i se frânse.

  — Hai, hai, mademoiselle… Glasul lui Poirot era vioi şi tonic. Nu face asta. Asta e isterie.

  Fata se întoarse şi se uită pătrunzător la el.

  — V-a spus Freddie că sunt isterică? Aşa spune ea, că uneori sunt. Dar nu trebuie să credeţi tot ce spune Freddie. Sunt dăţi, ştiţi dumneavoastră care… Când nu mai e ea.

  Urmă o pauză, apoi Poirot puse o întrebare absolut nesemnificativă.

  — Spune-mi, mademoiselle, ai primit vreodată o ofertă pentru End House?

  — Adică s-o vând?

  — La asta m-am referit.

  — Nu.

  — Dac-ai primi o ofertă bună te-ai gândi s-o vinzi?

  — Nu, nu cred. Afară doar dacă ar fi vorba de-o ofertă incredibil de generoasă, ceea ce ar fi o prostie să cred că s-ar putea întâmpla.

  — Précisément.

  — Nu vreau s-o vând pentru că ştiţi, ţin foarte mult la ea.

  — Înţeleg.

  Nick se îndreptă încetişor spre uşă.

  — Apropo, diseară sunt focuri de artificii. Vreţi să veniţi? Cina e la ora opt. Artificiile încep la nouă jumate. Se văd splendid din grădină, din locul care domină portul.

  — Voi fi încântat.

  — Invitaţia e pentru amândoi, fireşte, spuse Nick.

  — Mii de mulţumiri, am spus.

  — Nimic nu-i mai revigorant când eşti cu nervii la pământ ca o petrecere, spuse Nick şi, râzând scurt, ieşi.

  — Pauvre enfant, spuse Poirot.

  Îşi luă pălăria şi îndepărtă de pe ea un fir de praf imaginar.

  — Ieşim? L-am întrebat.

  — Mais oui, avem de tranzacţionat o afacere legală, mon ami.

  — Desigur. Înţeleg.

  — Pentru cineva cu mintea sclipitoare ca a dumitale, nici nu se putea altfel, Hastings, Birourile domnilor Vyse, Trevannion & Wynnard erau situate pe strada principală a oraşului. Am urcat până la primul etaj şi am intrat într-o încăpere în care domnea o atmosferă de lucru. Poirot ceru să-l vadă pe domnul Charles Vyse.

  Un funcţionar murmură câteva cuvinte în receptorul unui telefon şi primi evident un răspuns afirmativ, căci ne spuse că domnul Vyse ne primeşte imediat. L-am urmat în lungul culoarului. În faţa unei uşi se opri, bătu, şi deschizând-o, se dădu la o parte făcându-ne loc să trecem.

  Din spatele unui birou mare, acoperit cu hârtii oficiale, domnul Vyse se ridică şi ne salută.

  Era un tânăr înalt, destul de palid, cu trăsături impersonale. Începea să chelească la tâmple şi purta ochelari. Era de-un blond spălăcit.

  Poirot venise pregătit la întâlnire. Avea la el o înţelegere scrisă, din fericire nesemnată, astfel încât o putu folosi ca motiv pentru a cere sfatul domnului Vyse.

  Domnul Vyse, vorbind cu grija şi corect, fu curând în măsură să alunge pretinsele dubii ale lui Poirot şi să limpezească unele formulări întortocheate ale documentului.

  — Vă sunt foarte îndatorat, murmură Poirot. Pentru mine, ca străin, aceste probleme juridice şi. Redactarea lor sunt foarte complicate.

  În acest stadiu, domnul Vyse îl întrebă cine îl îndrumase la el.

  — Domnişoara Buckley, răspunse prompt Poirot. Verişoara dumneavoastră, nu-i aşa? E o domnişoară absolut încântătoare. I-am spus întâmplător că sunt în încurcătură şi mi-a recomandat să vin la dumneavoastră. V-am căutat sâmbătă dimineaţă… Cam pe la doisprezece jumătate, dar eraţi plecat.

  — Da, îmi amintesc. Sâmbătă am plecat devreme.

  — Îmi închipui că mademoiselle, verişoara dumneavoastră, se simte foarte singură în casa aia mare. Am înţeles că locuieşte singură acolo, nu?

  — Da.

  — Dacă mi-e permis să întreb, domnule Vyse, există vreo şansă ca proprietatea aceea să fie scoasă la vânzare?

  — Absolut niciuna.

  — Ştiţi, nu întreb ca să mă aflu-n treabă. Am un motiv. Sunt în căutarea unei proprietăţi exact ca aceea. Clima din St Loo mă încântă. E drept că trebuie făcute reparaţii serioase la casă, în care, după părerea mea nu s-au prea băgat mulţi bani de mult. În aceste circumstanţe, n-ar fi posibil ca mademoiselle să ia în consideraţie o ofertă?

  — Nici cea mai mică posibilitate, răspunse Charles. Vyse clătinând hotărât din cap. Verişoara mea este foarte ataşată de casă. Nimic n-ar putea s-o convingă să o vândă, ştiu precis. Înţelegeţi, e casa familiei.

  — Asta înţeleg, dar…

  — Nici nu se pune problema. Îmi cunosc verişoara. Are un devotament fanatic faţă de casă.

  Câteva minute mai târziu eram din nou în stradă.

  — Ei bine, prietene, ce impresie ţi-a făcut monsieur Charles Vyse? Mă întrebă Poirot.

  Am reflectat.

  — Una foarte proastă, am spus în cele din urmă. E o persoană ciudat de negativă.

  — N-are o personalitate puternică, nu-i aşa?

  — Deloc. E genul de om pe care nu-l mai recunoşti când îl întâlneşti a doua oară. O persoană mediocră.

  — Categoric, înfăţişarea lui e total ştearsă. Ai remarcat vreo discrepanţă în cursul discuţiei avute cu el?

  — Da, am remarcat. Referitor la vânzarea