— Exact. Ai descrie atitudinea domnişoarei Buckley faţă de End House ca fiind de un „devotament fanatic”?

  — E un termen foarte tare.

  — Da… Iar domnul Vyse nu e obişnuit să folosească termeni tari. Atitudinea lui normală – o atitudine de jurist – este mai degrabă de reţinere, nu de pronunţare categorică. Totuşi, el afirmă cu tărie că mademoiselle are un devotament fanatic faţă de casa strămoşilor ei.

  — Ori ea nu ne-a dat impresia asta azi-dimineaţă, am spus. A vorbit cu multă simţire despre casă, e limpede că ţine la ea, dar nimic mai mult. Nici vorbă de fanatism.

  — Aşadar. Unul dintre ei minte, spuse Poirot gânditor.

  — E greu sa-l suspectezi pe Vyse de minciună.

  — La o adică, dacă e un mare interes la mijloc, oricine poate minţi. Da, tipul ăsta are aerul lui George Washington. Ai mai reţinut şi altceva, Hastings?

  — Ce anume?

  — Sâmbătă, la doisprezece şi jumătate, nu era la birou.

  Capitolul 7.

  Tragedia.

  Prima persoană pe care am văzut-o când am ajuns în seara aceea la End House a fost Nick. Dansa prin hol înfăşurată într-un minunat chimono cu dragoni.

  — Oh! Dumneavoastră eraţi!

  — Mademoiselle… Sunt dezolat!

  — Ştiu. A fost o impoliteţe. Dar, înţelegeţi, aşteptam să-mi sosească rochia. Şi mi-au promis, brutele alea, mi-au promis pe cuvânt!

  — Ah, dacă-i vorba de la toilette! La noapte e bal, nu-i aşa?

  — Da. Ne vom duce cu toţii, după focurile de artificii. Cel puţin, aşa presupun.

  Glasul îi căzu brusc. În clipa următoare, însă, râse.

  — Nu te lăsa niciodată! Asta-i deviza mea. Nu te gândi la necazuri, şi necazurile nu vor veni! În seara asta mi-am recăpătat curajul. Am să fiu veselă şi am să mă distrez.

  Se auzi un zgomot de paşi. Nick se întoarse.

  — Oh, iat-o pe Maggie! Maggie, aceştia sunt detectivii care mă apără de asasinul secret. Ia-i în salon şi pune-i să-ţi povestească despre afacerea asta.

  Am dat mâna pe rând cu Maggie Buckley, apoi, după cum i se ceruse, ne conduse în salon. Mi-am format pe loc o părere bună despre ea.

  Ceea ce m-a atras la ea a fost aerul calm, de bun simţ, al înfăţişării ei. Era o fată liniştită, drăguţă în sensul demodat, şi, categoric, nu sclipitor de deşteaptă: Faţa ei nu cunoştea machiajul. Purta o rochie de seară neagră, simplă, destul de ponosită. Avea un zâmbet sincer, ochii albaştri şi inocenţi, şi un glas plăcut, cu o notă joasă.

  — Nick mi-a povestit nişte lucruri absolut uimitoare, spuse ea. Sigur exagerează? Cine ar vrea să-i facă rău lui Nick? Ea nu poate avea vreun duşman pe lumea asta.

  Din glasul ei răzbătea clar neîncrederea. Se uită la Poirot într-un mod nu prea măgulitor. Mi-am dat seama că pentru o fată ca Maggie Buckley străinii erau întotdeauna suspecţi.

  — Cu toate astea, domnişoară Buckley, te asigur că e adevărat, spuse liniştit Poirot.

  Fata nu răspunse, dar chipul ei rămase neîncrezător.

  — Nick pare ca de pe altă lume în seara asta, observă ea. Nu ştiu ce-i cu ea. Parcă-i zănatică.

  Expresia „ca de pe altă lume” m-a făcut să mă cutremur. În plus, ceva în intonaţia ei mi-a dat de gândit.

  — Eşti scoţiancă, domnişoară Buckley? Am întrebat brusc.

  — Mama mea era scoţiancă.

  Am observat că se uita la mine cu mai multă îngăduinţă decât la Poirot. Am considerat că afirmaţiile mele privind cazul lui Nick ar avea mai mare greutate decât cuvintele lui Poirot.

  — Verişoara dumitale are mult curaj, am spus. E hotărâtă să se poarte ca de obicei.

  — E singura cale, nu-i aşa? Spuse Maggie. Adică… Indiferent ce simţi în lăuntrul tău, n-are rost să faci tapaj pe treaba asta: Nu faci decât să-i faci pe ceilalţi să se simtă prost. Se opri, apoi adăugă moale: Ţin foarte mult la Nick, întotdeauna a fost bună cu mine.

  N-am mai putut spune nimic căci în acel moment în cameră intră Frederica Rice. Purta o rochie albastră de madonă şi arăta foarte fragilă şi eterică. Lazarus o urmă curând, apoi şi Nick, dansând. Purta o rochie neagră, şi era înfăşurată într-un minunat şal chinezesc de un roşu aprins.

  — Salut, lume! Spuse ea. Cocteiluri?

  — Suntem cu toţii ameţiţi, rosti Lazarus ridicând paharul spre ea. Ce şal minunat, Nick! E vechi, nu-i aşa?

  — Da, l-a adus stră-stră-străunchiul Timothy din călătoriile lui.

  — E o frumuseţe… O adevărată frumuseţe. Nici să fi căutat n-ai fi găsit unul care să-ţi vină mai bine.

  — E călduros, spuse Nick. Îmi va prinde bine când am să urmăresc focurile de artificii. Şi vesel. Urăsc negrul.

  — Da, spuse Frederica. Nu cred să te mai fi văzut vreodată în rochie neagră. De ce ţi-ai pus-o?

  — Nu ştiu. Fata făcu o piruetă degajată, dar am prins strâmbătura ciudată, ca de durere, a buzelor ei. De ce face omul tot ce face?

  Ne-am dus la masă. Am fost serviţi de un chelner misterios, închiriat, am presupus, pentru ocazia respectivă. Mâncarea n-a fost cine ştie ce, în schimb, şampania a fost bună.

  — George nu s-a întors, spuse Nick. Ce pacoste pentru el să trebuiască să se întoarcă noaptea trecută la Plymouth. Sper să apară în seara asta, măcar pentru bal. Am un bărbat pentru Maggie. Prezentabil, dacă nu nemaipomenit de interesant.

  Pe uşă pătrunse un zgomot ca un uruit.

  — Oh, blestematele astea de bărci cu motor! Spuse Lazarus. Mi s-a luat de ele.

  — Asta nu-i o barcă cu motor, spuse Nick. E un hidroavion.

  — Cred că ai dreptate.

  — Fireşte că am. Sună cu totul altfel.

  — Când ai să-ţi cumperi molia, Nick?

  — Când pot să ridic banii, râse Nick.

  — Şi