— Mi-ar plăcea la nebunie…

  — O admir enorm, spuse doamna Rice cu glasul său obosit. Ce nervi! Şi absolut singură!

  — Eu îi admir pe toţi oamenii ăştia care zboară, spuse Lazarus. Dacă Michael Seton ar fi reuşit să facă înconjurul lumii aşa cum şi-a propus, ar fi fost eroul zilei, şi pe drept. Păcat că a eşuat. Nu e genul de om pe care Anglia îşi permite să-l piardă.

  — S-ar putea să n-aibă totuşi nimic, spuse Nick.

  — Cam greu. În momentul de faţă există doar o şansă dintr-o mie. Bietul Seton Nebunul!

  — Întotdeauna i s-a spus Seton Nebunul, nu-i aşa? Întrebă Frederica.

  Lazarus dădu din cap.

  — Provine dintr-o familie de nebuni, spuse el. Unchiul lui, sir Matthew Seton, care a murit cam acum o săptămână, era nebun de-a binelea.

  — Era milionarul nebun care se ocupa de adăposturi pentru păsări, nu? Întrebă Frederica.

  — Da. Avea obiceiul să cumpere insule. Era un mare misogin. Cred că l-a lăsat cândva o fată cu buza friptă, şi s-a consolat luând calea naturii.

  — De ce spui că Michael Seton e mort? Insistă Nick. Nu văd nici un motiv pentru care să se renunţe să se mai spere.

  — Oh, tu-l cunoşteai, nu-i aşa? Spuse Lazarus. Am uitat.

  — Freddie şi cu mine l-am cunoscut anul trecut la Le Touquet, spuse Nick. Era grozav, nu-i aşa, Freddie?

  — Nu mă întreba pe mine, dragă, A fost cucerirea ta, nu mea. Te-a luat o dată sus, nu?

  — Da, la Scarborough. A fost pur şi simplu fantastic.

  — Dumneavoastră aţi zburat vreodată, căpitane Hastings? Mă întrebă Maggie pe un ton politicos.

  A trebuit să recunosc că cea mai lungă călătorie aeriană a mea a fost de la Londra la Paris şi retur.

  Nick zvâcni cu o exclamaţie.

  — Telefonul! Nu mă aşteptaţi. Se face târziu şi am invitat o mulţime de oameni.

  Părăsi camera. M-am uitat la ceas. Era nouă fix. Fură aduse desertul şi vinul de Porto. Poirot şi Lazarus discutau despre artă. Tablourile erau la mare preţ pe piaţă în momentul acela, spunea Lazarus. Apoi trecură la decoraţiuni şi mobilă.

  Am considerat că era datoria mea să conversez cu Maggie Buckley, dar a trebuit să recunosc că fata era greu de urnit într-o discuţie. Era o muncă de Sisif.

  Frederica Rice stătea tăcută şi visătoare cu coatele pe masă, şi fuma, iar fumul se încolăcea în jurul capului ei blond. Părea un înger îngândurat.

  Era nouă şi jumătate fix când Nick îşi băgă capul pe uşă.

  — Afară, cu toţii! Vin animalele două câte două.

  Ne-am ridicat ascultători. Nick era ocupată să-i întâmpine pe oaspeţi. Invitase o grămadă de oameni, majoritatea destul de neinteresaţi. Îşi lăsase modernismul la o parte şi făcea oficiile de gazdă după vechea modă. L-am observat printre oaspeţi pe Charles Vyse.

  La un moment dat ne-am dus cu toţii în grădină, într-un loc ce domina marea şi portul. Fuseseră plasate acolo câteva scaune pentru persoanele în vârstă, dar cei mai mulţi dintre noi am rămas în picioare. Prima rachetă zbură spre cer.

  În acel moment am auzit un glas puternic, familiar, şi întorcându-mă, am văzut-o pe Nick întâmpinându-l pe domnul Croft.

  — Păcat că nu-i aici şi doamna Croft, spunea Nick. Trebuia s-o fi cărat într-un şezlong sau altceva.

  — Biata mama are în toate ghinion. Dar niciodată nu se plânge. Femeia asta are cea mai dulce fire din lume. Ha! Asta a fost grozavă.

  „Asta” era o ploaie de auriu ce cădea din cer ca jetul unui duş. Noaptea era întunecoasă, fără lună. Luna nouă avea să apară după trei zile. În plus, ca aproape în toate nopţile de vară, era rece. Maggie Buckley, care stătea lângă mine, tremura.

  — Dau o fugă să-mi iau un pardesiu, îngână ea.

  — Mă duc eu.

  — Nu, n-aţi şti de unde să-l luaţi.

  Se îndreptă către casă. În acea clipă se auzi glasul Fredericăi Rice.

  — Maggie, adu-l şi pe-al meu. E în camera mea.

  — Nu te-a auzit, spuse Nick. Ţi-l aduc eu, Freddie. Îmi iau şi eu blana, şalul ăsta nu-i destul de călduros. Şi mai bate şi vântul ăsta!

  Într-adevăr, dinspre mare sufla o briză tăioasă.

  Am intrat în discuţie cu o doamnă în vârstă care stătea lângă mine şi care mi-a expus un riguros catehism privitor la viaţă, gusturi, carieră şi nu mai ştiu ce.

  Bang! O explozie de stele verzi inundă cerul. Culoarea se schimbă în albastru, apoi în roşu, apoi în argintiu.

  Exploziile de lumină şi culoare urmară una după alta.

  — Oh!” şi „Ah!”, doar atât auzi, remarcă pe neaşteptate Poirot lângă urechea mea. Afacerea asta devine monotonă, nu găseşti? Brrr! Ce umezeală ţine iarba la picioare! Am să mă aleg cu o răceală.

  — Răceală? Pe o noapte încântătoare ca asta?

  — Noapte încântătoare! Noapte încântătoare! Spui asta pentru că nu-ţi plouă în pantofi! Întotdeauna când nu plouă e o noapte încântătoare. Dar dacă am avea un termometru, ţi-ai schimba părerea, prietene.

  — De fapt, nu mi-ar strica să-mi pun un pardesiu, am recunoscut.

  — Eşti foarte sensibil. Abia ai venit dintr-o climă fierbinte.

  — Am să ţi-l aduc şi pe al dumitale.

  Poirot ridică mai întâi un picior, apoi pe celălalt, ca o pisică.

  — Cel mai tare mă tem de umezeala la picioare. Crezi că ai putea să-mi faci rost de o pereche de galoşi?

  Mi-am reţinut un zâmbet.

  — Nici o speranţă, am spus. Nu se mai poartă de mult, Poirot.

  — Atunci am să stau în casă, declară el. Să mă îmbolnăvesc doar pentru un spectacol pentru gură-cască?

  Ne-am îndreptat paşii spre casă, Poirot continuând