să bodogănească indignat. De jos de pe ţărm, fu lansat un nou foc de artificii reprezentând o corabie pe care stătea scris Bun venit oaspeţilor noştri.

  — În suflet am rămas tot copii, spuse Poirot gânditor. Les Feus D'Artifices, petreceri, jocuri cu mingea… Da, chiar şi jongleria, scamatorul care înşeală ochiul… Mais qu'est-ce que vous avez?

  L-am prins de braţ cu o mână în timp ce cu cealaltă i-am arătat.

  Eram la nici o sută de metri de casă, şi acolo, în faţa noastră, între uşa deschisă şi noi zăcea ghemuită o siluetă înfăşurată într-un şal roşu, chinezesc.

  — Mon Dieu! Şopti Poirot. Mon Dieu…

  Capitolul 8.

  Şalul fatal.

  Cred că am stat vreo patruzeci de secunde aşa îngheţaţi de groază, incapabili să ne mişcăm, dar păru că trecuse o oră. Apoi Poirot se desprinse din mâna mea şi înainta. Se mişca ţeapăn, ca un automat.

  — S-a întâmplat, murmură el şi mi-e greu să descriu disperarea amară din glasul lui. În ciuda tuturor… În ciuda precauţiilor mele, s-a întâmplat. Ah, criminal nenorocit ce sunt, de ce n-am păzit-o mai bine?! Trebuia să prevăd. Trebuia să n-o fi lăsat nici o secundă singură.

  — Nu trebuie să te condamni, am spus.

  Abia am putut articula cuvintele, limba parcă mi se lipise de cerul gurii.

  Singurul răspuns al lui Poirot fu un clătinat din cap. Îngenunche lângă cadavru.

  Şi, în acel moment, am avut al doilea şoc.

  Glasul lui Nick se auzi limpede şi vesel şi, în clipa următoare, Nick apăru în cadrul luminat al uşii.

  — Îmi pare rău că am stat atât, Maggie, dar…

  Vocea i se frânse. Se holbă la scena din faţa ei.

  Cu o exclamaţie ascuţită, Poirot întoarse cadavrul ce zăcea pe peluză, iar eu m-am aplecat să mă uit.

  Aveam sub ochi cadavrul lui Maggie Buckley. În clipa următoare Nick fu lângă noi. Scoase un ţipăt de groază.

  — Maggie… Oh, Maggie!… Nu… Nu poate…

  Poirot continua să examineze cadavrul fetei. În cele din urmă, se ridică foarte încet.

  — Este… Este…

  Glasul lui Nick se frânse.

  — Da, mademoiselle. E moartă.

  — Dar de ce? De ce? Cine să fi vrut s-o omoare pe ea?

  Poirot răspunse repede şi ferm.

  — Nu pe ea a vrut s-o omoare, mademoiselle. Pe dumneata! L-a indus în eroare şalul.

  Nick izbucni într-un plâns sălbatic.

  — De ce n-am fost eu? Ţipă ea. Oh, de ce n-am fost eu? Aş da orice să fi fost eu. Nu mai am de ce să trăiesc… Acum. Aş fi bucuroasă… Fericită… Să mor.

  Dădu disperată din mâini, apoi se împletici uşor. Am întins braţul s-o prind.

  — Du-o în casă, Hastings, spuse Poirot. Pe urmă sună la poliţie.

  — La poliţie?

  — Mais oui! Spune-le că cineva a fost împuşcat. După aceea stai cu mademoiselle. Sub nici un motiv să n-o laşi singură.

  Am dat din cap în semn că am înţeles, şi am dus în casă fata pe jumătate leşinată. Am întins-o pe sofa punându-i o pernă sub cap, apoi am fugit în hol în căutarea telefonului.

  Am tresărit când mai să dau peste Ellen. Stătea acolo, cu o expresie cât se poate de ciudată întipărită pe chipu-i blând, respectabil. Ochii îi străluceau şi îşi trecea întruna limba peste buzele uscate. Mâinile îi tremurau. De îndată ce mă văzu, mă întrebă:

  — S-a… S-a întâmplat ceva, domnule?

  — Da, am spus repezit. Unde e telefonul?

  — Nimic… Nimic rău, domnule?

  — A fost un accident, am spus evaziv. Cineva a fost rănit. Trebuie să dau telefon.

  — Cine a fost rănit, domnule?

  Pe chipul ei se citea nerăbdarea.

  — Domnişoara Buckley. Domnişoara Maggie Buckley.

  — Domnişoara Maggie? Domnişoara Maggie? Sunteţi sigur, domnule… Vreau să spun, sunteţi sigur că e… că e domnişoara Maggie?

  — Foarte sigur. De ce?

  — Oh!… Nimic. Mă… Mă gândeam că s-ar putea să fie una din celelalte doamne. Credeam că poate e… doamna Rice.

  — Ascultă, unde e telefonul? I-am retezat-o.

  — În cămăruţa de aici, domnule. Deschise uşa şi îmi arătă aparatul.

  — Mulţumesc, am spus, şi, cum părea dispusă să mai zăbovească, am adăugat: Asta-i tot, mulţumesc.

  — Dacă doriţi să-l chemaţi pe dr. Graham.

  — Nu, mulţumesc. Du-te, te rog.

  Ieşi împotriva voinţei ei. Era mai mult ca sigur că avea să asculte la uşă, dar n-aveam ce face. În definitiv, foarte curând avea să ştie tot ce era de ştiut.

  Am prins postul de poliţie şi am raportat incidentul. Apoi, din proprie iniţiativă, l-am sunat pe dr. Graham pe care-l menţionase Ellen. Numărul i l-am găsit în cartea de telefon. Am considerat că, în tot cazul, Nick avea nevoie de îngrijire medicală, chiar dacă un doctor nu mai putea să-i fie de folos sărmanei fete de afară, de pe peluză. Mi-a promis că vine imediat. Apoi am pus receptorul în furcă şi am ieşit în hol.

  Dacă Ellen ascultase la uşă, însemna că reuşise să se facă repede dispărută, căci n-au mai dat de ea. Pe hol nu se zărea nimeni. M-am întors în salon. Nick încercă să se ridice.

  — Credeţi c-aţi putea… Să-mi aduceţi… Nişte coniac?

  — Desigur.

  M-am grăbit spre sufragerie, am găsit ce vroiam şi m-am întors. Câteva picături de alcool readuseră culoarea în obrajii fetei. I-am aranjat perna sub cap.

  — Totul e atât de… Atât de groaznic! Se cutremură. Totul… Pretutindeni.

  — Ştiu, draga mea, ştiu.

  — Nu, nu ştiţi! Nu puteţi şti. Şi totul a fost zadarnic. Măcar de-aş fi fost eu! Totul s-ar fi terminat…

  — Nu trebuie să fii morbidă, am spus.

  Fata clătină din cap repetând:

  — Dumneavoastră nu ştiţi! Nu ştiţi!

  Apoi, brusc, începu să plângă. Un plâns liniştit,