cu suspine, ca al unui copil. Am considerat că plânsul îi făcea bine, aşa că n-am încercat să-i domolesc lacrimile. După ce prima răbufnire de plâns s-a mai potolit, m-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Câteva clipe înainte auzisem o hărmălaie de glasuri. Între timp se adunase toată lumea la locul tragediei, formând un semicerc în jurul lui Poirot care, aidoma unei fantomatice santinele, încerca să o ţină la distanţă.

  În timp ce mă uitam, două siluete în uniformă străbăteau pajiştea. Sosise poliţia.

  M-am întors încetişor la sofa. Nick îşi ridică faţa brăzdată de lacrimi.

  — N-ar trebui să fac ceva?

  — Nu, draga mea. Se va îngriji Poirot de toate. Las-o pe seama lui.

  Nick rămase tăcută câteva clipe, apoi spuse:

  — Biata Maggie! Draga mea Maggie! O fiinţă atât de bună, care n-a făcut în viaţa ei un rău cuiva! Şi tocmai ei a trebuit să i se întâmple asta. Mă simt ca şi cum eu aş fi omorât-o… Aducând-o aici aşa cum am făcut.

  Am clătinat din cap cu tristeţe. Dacă omul ar putea prevedea întru totul viitorul! Când Poirot a insistat ca Nick să-şi invite o prietenă să stea cu ea, nici nu bănuia că semna certificatul de deces al unei fete necunoscute!

  Am rămas tăcuţi. Eram curios să ştiu ce se petrece afară dar respectam cu stricteţe instrucţiunile lui Poirot, aşa că am rămas neclintit la postul meu.

  Mi s-a părut că au trecut ore întregi până când uşa se deschise şi în cameră intrară Poirot şi un inspector de poliţie, însoţiţi de un bărbat care, evident, era dr. Graham. Acesta veni imediat la Nick.

  — Cum te simţi, domnişoară Buckley? Îmi închipui că ai suferit un şoc teribil. Îi luă pulsul. Nu-i prea rău.

  Se întoarse spre mine:

  — A băut ceva?

  — Puţin coniac, am răspuns.

  — Mă simt perfect, spuse curajoasă Nick.

  — Te simţi în stare să răspunzi la câteva întrebări?

  — Desigur.

  Inspectorul de poliţie se apropie, tuşind uşor. Nick îl salută cu un zâmbet ca de stafie.

  — De data asta n-am încurcat circulaţia, spuse ea.

  Am ghicit că se cunoşteau.

  — E o afacere îngrozitoare, domnişoară Buckley, spuse inspectorul. Îmi pare nespus de rău. Domnul Poirot aici de faţă, al cărui nume mi-e foarte cunoscut şi suntem mândri să-l avem printre noi, tocmai mi-a spus că e ferm convins că s-a tras asupra dumitale în grădina hotelului Majestic zilele trecute. Aşa-i?

  Nick confirmă din cap.

  — Am crezut că-i o viespe, explică ea. Dar nu era.

  — Şi înainte de asta ai avut câteva accidente ciudate?

  — Da… Cel puţin, ciudat a fost că s-au petrecut atât de aproape unul de altul.

  Povesti pe scurt împrejurările.

  — Deci aşa. Şi cum a ajuns verişoara dumitale să poarte şalul dumitale?

  — Am venit să-şi ia pardesiul… Se făcuse destul de frig în grădină. Eu am aruncat şalul pe sofaua asta, apoi m-am dus sus şi mi-am pus blana pe care o port acum… O blană uşoară de nutria. De asemenea, am luat o haină şi pentru prietena mea, doamna Rice, din camera ei. E aceea de acolo, de pe podea, lângă uşă. Atunci Maggie a strigat că nu-şi găseşte pardesiul. I-am spus că trebuie să fie undeva la parter. A coborât şi mi-a strigat că, totuşi, nu-l găseşte. I-am spus că trebuie să fi rămas în maşină – ceea ce căuta ea era un pardesiu de tweed, ea nu are o blană de seară – şi i-am spus că am să-i aduc ceva de-al meu. Dar ea a spus că n-avea rost, că va lua şalul meu dacă n-aveam nimic împotrivă. Eu i-am răspuns că normal că putea să-l ia, dar avea să-i fie de ajuns? Mi-a spus da, fireşte, pentru că, după frigul din Yorkshire, nici nu-i era de fapt foarte frig. Vroia doar ceva. I-am răspuns că-i în regulă şi că voi fi jos într-un minut. Iar când am coborât… Când am ieşit…

  Glasul i se frânse.

  — Hai, domnişoară Buckley, ţine-ţi firea. Spune-mi doar atât. Ai auzit o împuşcătură… Sau două împuşcături?

  Nick clătină din cap.

  — Nu… Doar pocnetul de artificii şi lansarea rachetelor luminoase.

  — Asta aşa e, spuse inspectorul. Cu zgomotul ăsta nu se poate auzi nimic. Presupun că n-are rost să te întreb dacă ai vreo bănuială privitor la cine atentează la viaţa dumitale.

  — N-am nici cea mai mică idee, spuse Nick. Nu-mi imaginez.

  — E şi greu, spuse inspectorul. Vreun ucigaş maniac… Mie aşa mi se pare. Scârboasă afacere. Ei bine, am terminat cu întrebările în seara asta, domnişoară. Nici nu pot să-ţi spun cât de rău îmi pare pentru ce s-a întâmplat.

  Doctorul Graham făcu un pas înainte.

  — Am de gând să-ţi propun să nu rămâi aici, domnişoară Buckley. Am discutat problema asta cu monsieur Poirot. Cunosc un sanatoriu excelent. Ai avut un şoc, să ştii. Ai nevoie de odihnă totală…

  Nick nu se uita la el. Ochii îi fugiseră spre Poirot.

  — E… din cauza şocului? Întrebă ea.

  Poirot înaintă.

  — Vreau să te simţi în siguranţă, mon enfant. Şi vreau să simt şi eu că eşti în siguranţă. Acolo va fi o infirmieră… O infirmieră cumsecade, lipsită practic de imaginaţie. Ea va sta cu dumneata toată noaptea. Când te trezeşti şi ţipi, ea va fi acolo, la îndemână. Înţelegi?

  — Da, înţeleg. Dar dumneavoastră nu înţelegeţi. Nu mai mi-e frică. Nu-mi mai pasă. Dacă cineva vrea să mă omoare, n-are decât!

  — Uşurel, uşurel, am spus. Eşti supraîncordată.

  — Dumneavoastră nu ştiţi. Niciunul din dumneavoastră nu ştie!

  — Cred într-adevăr că planul lui monsieur Poirot e bun, interveni liniştitor doctorul. Te voi duce cu maşina mea. Şi îţi voi da ceva care să te facă să dormi bine. Ei, ce