— Nu-mi pasă, spuse Nick. Faceţi tot ce vreţi. Nu contează.

  Poirot îşi puse mâna pe mâinile ei.

  — Ştiu, mademoiselle. Ştiu ce simţi. Mă simt ruşinat şi lovit până-n adâncul inimii. Eu, care ţi-am promis protecţie, n-am fost în stare să te protejez. Am dat greş. Sunt un mizerabil. Dar, crede-mă, mademoiselle, mă doare inima din cauza acestui eşec. Dacă ai şti cât sufăr, sunt sigur că m-ai ierta.

  — E în regulă, spuse Nick, păstrându-şi încă tonul indiferent. Nu trebuie să vă condamnaţi. Sunt sigură că aţi făcut tot ce aţi putut. Nimeni n-ar fi putut face mai mult… Sau împiedica ce s-a întâmplat, sunt convinsă. Nu vă mai faceţi probleme, vă rog.

  — Eşti foarte generoasă, mademoiselle.

  — Nu, eu…

  Se întrerupse. Uşa se deschise şi George Challenger se năpusti în cameră.

  — Ce-s toate astea? Strigă el. Tocmai am ajuns. Ca să găsesc la poartă un poliţist şi zvonul că a murit cineva. Despre ce e vorba? Pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi! E… e… Nick?

  Neliniştea din glasul lui era înspăimântătoare. Brusc, mi-am dat seama că Poirot şi doctorul stăteau în aşa fel încât o acopereau vederii pe Nick, înainte ca cineva să aibă timp să răspundă, comandorul repetă întrebarea.

  — Spuneţi-mi… Nu poate fi adevărat… Nick n-a murit, nu-i aşa?

  — Nu, mon ami, spuse cu blândeţe Poirot. Trăieşte.

  Se trase într-o parte astfel încât Challenger să poată vedea mica siluetă de pe sofa.

  Câteva clipe Challemger se holbă neîncrezător la ea.

  Apoi. Clătinându-se puţin, ca un om beat, bolborosi:

  — Nick… Nick…

  Apoi, căzând brusc în genunchi lângă sofa, îşi ascunse, faţa în mâini şi începu să plângă, îngăimând:

  — Nick… Draga mea, credeam că ai murit.

  Nick încercă să se ridice în capul oaselor.

  — Totul e în regulă, George. Nu fi prost. Sunt în deplină siguranţă.

  El înălţă capul şi privi înjur cu nişte ochi rătăciţi.

  — Dar a murit cineva? Poliţistul aşa spunea.

  — Da, spuse Nick. Maggie. Biata Maggie. Oh…!

  Chipul i se schimonosi. Doctorul şi Pohot înaintară.

  Graham o ajută să se ridice în picioare. Încadrată şi susţinută de Poirot şi de doctor, Nick părăsi încăperea.

  — Cu cât ajungi mai repede în pat, cu atât mai bine, spuse doctorul. Te voi duce imediat cu maşina. Am rugat-o pe doamna Rice să-ţi împacheteze câteva lucruri.

  Glasul i se estompă. Challenger mă prinse de braţ.

  — Nu înţeleg. Unde o duc?

  I-am explicat.

  — Oh, înţeleg. Pentru numele lui Dumnezeu, Hastings, fă-mă să pricep ce-i cu toată povestea asta. Ce tragedie cumplită! Sărmana fată!

  — Vino să bei ceva, am spus. Eşti dărâmat.

  Ne-am dus în sufragerie.

  — Înţelegi dumneata, îmi spuse după ce dădu pe gât un pahar zdravăn de whisky cu sifon, credeam că e Nick.

  Nu încăpea nici o îndoială în privinţa sentimentelor comandorului George Challenger. Rar puteai să întâlneşti un îndrăgostit mai transparent ca el.

  Capitolul 9.

  De la A la J.

  Nu cred că am să uit vreodată noaptea care a urmat. Poirot era atât de chinuit de remuşcări, şi suferea atât de mult, încât m-a alarmat de-a binelea. Umbla neîncetat de colo-colo prin casă, implorând cerul să-l trăsnească, orb şi surd la încercările mele de a-l linişti.

  — Uite ce înseamnă să ai o părere prea bună despre tine! Sunt pedepsit – da, sunt pedepsit. Eu, Hercule Poirot! Am fost prea sigur de mine.

  — Nu spune asta.

  — Dar cine şi-ar fi imaginat, cine putea să-şi imagineze, o asemenea îndrăzneală dincolo de orice limită? Îmi luasem, aşa credeam, toate măsurile de precauţie. Îl avertizasem pe criminal.

  — L-ai avertizat pe criminal?

  — Mais oui. Îi atrăsesem atenţia asupra mea. Îi dădusem de înţeles că bănuiam… pe cineva. Făcusem, sau cel puţin aşa credeam eu, ca totul să fie prea periculos pentru el ca să mai îndrăznească să rişte. Trasasem un cerc, formasem un cordon în jurul lui mademoiselle. Iar el se strecoară prin el! Cu îndrăzneală, aproape chiar sub ochii noştri, se strecoară prin el! În ciuda noastră, a tuturor, în ciuda faptului că toţi eram în alertă, îşi atinge obiectivul.

  — Numai că nu şi l-a atins, i-am reamintit.

  — A fost doar o pură întâmplare! Din punctul meu de vedere, este acelaşi lucru. A fost curmată o viaţă de om, Hastings… Nu contează viaţa cui.

  — Desigur. N-am vrut să spun asta.

  — Pe de altă parte, ceea ce spui dumneata e adevărat. Iar asta înrăutăţeşte lucrurile… Le înrăutăţeşte de zece ori. Căci criminalul e departe de a-şi fi atins obiectivul. Înţelegi, prietene? Situaţia s-a schimbat… În rău. Asta-ar putea însemna că nu doar o viaţă, ci două vor fi sacrificate.

  — Nu atâta timp cât eşti dumneata prin preajmă, am spus inspirat.

  Poirot se opri şi-mi lă mâna.

  — Merci, mon ami! Merci! Mai ai încă încredere în cel bătrân… Nu te-a părăsit încă credinţa. Îmi redai curajul, prietene, Hercule Poirot nu va mai eşua. Nu va fi curmată a doua viaţă. Îmi voi rectifica greşeala… Căci, înţelegi dumneata; undeva în ideile mele atât de bine aranjate s-a strecurat o lipsă de ordine şi metodă. Voi porni din nou. Da, o voi lua de la început. Iar de data asta… Nu voi da greş.

  — Deci chiar crezi că viaţa lui Nick e încă în pericol?

  — Prietene, din ce alt motiv am trimis-o la sanatoriul acela?

  — Aşadar, nu din cauza şocului…

  — Şocul! Puh! Din şoc îţi poţi reveni foarte bine şi acasă… ba chiar mai bine. Un sanatoriu nu-i deloc amuzant. Podelele acelea acoperite cu linoleum verde, conversaţia infirmierelor, mâncarea pe tavă şi spălatul ăla necontenit! Nu, am trimis-o doar pentru siguranţă, pentru nimic altceva. L-am atras pe doctor de partea mea. A fost