de acord cu mine. Va face toate aranjamentele. Nimeni, mon ami, nici chiar cel mai bun prieten nu va avea voie s-o vadă pe domnişoara Buckley. Doar dumitale şi mie ni se va permite accesul. Pour les autres… eh bien! „Astea sunt ordinele doctorului” li se va spune. O frază foarte convenabilă, care nu lasă loc de târguieli.

  — Da, am spus. Numai că…

  — Numai ce, Hastings?

  — Asta nu poate merge la infinit.

  — O observaţie foarte adevărată. Dar asta ne lasă puţin timp să respirăm. Iar dumneata îţi dai seama, nu-i aşa, că operaţiunile noastre şi-au schimbat caracterul.

  — În ce fel?

  — Sarcina noastră iniţială era să-i asigurăm protecţia lui mademoiselle. Acum, sarcina noastră e mult mai simplă… O sarcină cu care suntem foarte obişnuiţi. Ea constă nici mai mult nici mai puţin din prinderea criminalului.

  — Şi asta numeşti dumneata mai simplu?

  — Cu siguranţă că e mai simplu. Cum spuneam şi zilele trecute, criminalul şi-a semnat crima. A ieşit din umbră.

  — Nu crezi… Am ezitat, apoi ani continuat: Nu crezi că poliţia are dreptate când spune că asta e opera unui nebun, a unui lunatic rătăcitor care are mania de a ucide?

  — Sunt mai mult decât convins că nu e aşa.

  — Chiar crezi că…

  M-am oprit. Poirot îmi preluă fraza, vorbind cu gravitate.

  — Că criminalul e cineva din anturajul lui mademoiselle? Da, mon ami, cred.

  — Dar noaptea trecută aproape că exclude posibilitatea asta. Eram împreună cu toţii şi…

  Poirot mă întrerupse.

  — Ai putea jura, Hastings, că nimeni din cercul nostru n-a părăsit locui acela de pe marginea promotoriului? Există vreo persoană despre care ai putea jura că ai văzut-o tot timpul?

  — Nu, am răspuns încetişor, izbit de vorbele lui. Nu cred că aş putea. Era întuneric. Ne mutam dintr-un loc în altul. În câteva rânduri v-am văzut pe dumneata, pe doamna Rice, pe Lazarus, pe Croft, pe Vyse… Dar tot timpul, nu.

  Poirot dădu din cap.

  — Exact. A fost o problemă de câteva minute. Cele două fete se duc în casă. Criminalul se strecoară neobservat şi se ascunde în spatele paltinului din mijlocul peluzei. Nick Buckley, sau cel puţin aşa crede el, iese pe uşă, trece pe lângă el la câţiva centimetri, iar el trage trei focuri la rând.

  — Trei?

  — Da. De data asta n-a mai riscat să rateze. Am găsit trei gloanţe în cadavru.

  — A fost riscant, nu-i aşa?

  — După toate probabilităţile, mai puţin riscant decât dacă ar fi fost o singură împuşcătură. Un pistol Mauser nu face prea mult zgomot. Seamănă cât de cât cu pocnetul artificiilor şi se confundă cu zgomotul făcut de ele.

  — Ai găsit pistolul?

  — Nu. Şi tocmai asta îmi întăreşte convingerea că n-a fost opera unui străin. Am căzut de acord, nu-i aşa, că prima dată pistolul domnişoarei Buckley a fost luat cu un singur scop – acela de a face ca moartea ei să pară sinucidere.

  — Da.

  — E singurul motiv posibil, nu-i aşa? Dar acum, observi, nu se mai pune problema sinuciderii. Criminalul ştie că nu ne mai poate înşela. De fapt, ştie ce ştim!

  Am reflectat, recunoscând în sinea mea logica deducţiei lui Poirot.

  — Ce crezi că a făcut cu pistolul?

  Poirot ridică din umeri.

  — Greu de spus. Dar marea era cum nu se poate mai la îndemână. O aruncare bună, şi pistolul se duce la fund pentru a nu mai apare niciodată. Fireşte, nu putem fi absolut siguri… Dar eu aşa aş fi făcut.

  Tonul său degajat m-a făcut să mă înfior.

  — Crezi… Crezi că şi-a dat seama că a împuşcat pe cine nu trebuie?

  — Sunt foarte sigur că nu, răspunse Poirot cu un rânjet. Da, trebuie să fi fost o surpriză neplăcută pentru el când a aflat adevărul. Nu cred că i-a fost uşor să nu se schimbe la faţă şi să nu se trădeze.

  În acel moment mi-am adus aminte de ciudata atitudine a servitoarei, a lui Ellen. I-am relatat lui Poirot comportarea ei. Păru foarte interesat.

  — Zici că s-a arătat surprinsă când a aflat că moarta era Maggie?

  — Foarte surprinsă.

  — E curios. Şi totuşi, a fost clar că nu tragedia în sine a surprins-o. Da, treaba asta trebuie cercetată îndeaproape. Cine e această Ellen? Atât de liniştită, atât de englezesc respectabilă? Să fie ea cea?… Se întrerupse.

  — Dacă ţii cont şi de accidente, în mod sigur a fost nevoie de o mână de bărbat ca să disloce bolnavul ăla şi să-l rostogolească la vale.

  — Nu neapărat. E vorba doar de un sistem de pârghii. Oh, da, se putea foarte bine şi fără să fie bărbat.

  Continuă să se plimbe încet prin cameră.

  — Toţi cei care au fost aseară la End House sunt din oficiu suspecţi. Afară doar de oaspeţii aceia străini… Nu cred să fi fost vreunul dintre ei. Majoritatea erau simple cunoştinţe. Nu existau relaţii de intimitate între ei şi tânăra stăpână a casei.

  — A fost acolo şi Charles Vyse.

  — Da, nu trebuie să uităm de el. Logic, el e suspectul nostru numărul unu. Făcu un gest de disperare şi se aruncă într-un scaun din faţa mea. Voilà – uite la ce ne întoarcem mereu! Motivul! Dacă vrem să înţelegem această crimă, trebuie să găsim motivul. Ori asta mă nedumireşte total, Hastings. Cine poate avea un motiv s-o elimine pe mademoiselle Nick? M-am lăsat condus de cele mai absurde supoziţii. Eu, Hercule Poirot, m-am coborât într-atât încât am luat în calcul cele mai aiurite fantezii. Am adoptat mentalitatea criminalului din romanele proaste. Ba am adoptat şi subiectele lor. Să luăm, de pildă, bunicul – Bătrânul Nick – despre care se presupune că şi-a pierdut toţi banii la jocurile de