noroc. Oare chiar a făcut-o, m-am întrebat? I-a pierdut sau, dimpotrivă, i-a ascuns? Sunt ascunşi undeva în End House? Îngropaţi undeva în pământ? Asta am avut în minte (mi-e ruşine s-o spun) când m-am interesat dacă mademoiselle Nick a primit vreo ofertă de cumpărare a casei.

  — Să ştii. Poirot, eu aş zice că e o idee grozavă. S-ar putea să fie ceva în genul ăsta.

  Poirot mârâi.

  — Se putea să nu spui asta? Ştiam că povestea asta e pe măsura minţii dumitale romantice dar uşor mediocre. Comoara îngropată… Da, ţi-ar fi plăcut ideea.

  — Nu văd de ce nu…

  — Pentru că, prietene, cea mai prozaică explicaţie e aproape întotdeauna şi cea mai probabilă. Apoi tatăl lui mademoiselle… Privitor la el, m-am coborât şi mai mult. El era un călător. Să presupunem, mi-am zis, că a furat o bijuterie – ochiul unui zeu. Preoţii furioşi sunt pe urmele lui. Da, eu, Hercule Poirot, m-am coborât la a-mi imagina asemenea lucruri… Legat de acest tată, am avut şi alte idei. Idei mai demne şi mai probabile. În hoinărerile lui prin lume, să se fi căsătorit a doua oară? Şi dacă da, să existe un moştenitor mai apropiat ca monsieur Charles Vyse? Dar nici asta nu duce nicăieri pentru că ne lovim iarăşi de aceeaşi problemă – nu există nimic cu adevărat valoros de moştenit… N-am neglijat nici o posibilitate. Nici măcar oferta făcută lui mademoiselle Nick de către Lazarus. Îţi aminteşti? Oferta de a achiziţiona tabloul bunicului ei. Iam trimis sâmbătă o telegramă unui expert rugându-l să vină aici şi să examineze tabloul. El era bărbatul despre care i-am scris lui mademoiselle ieri dimineaţă. Dacă valorează, de pildă, câteva mii de lire?

  — Doar nu-ţi închipui că un tânăr bogat ca Lazarus…

  — E bogat? Aparenţele pot fi înşelătoare. Chiar şi o firmă renumită cu săli de expoziţii ca de palat şi aparenţe de prosperitate poate fi şubredă la bază. Şi ce-i de făcut în cazul ăsta? Alergi de colo-colo strigând în gura mare că vremurile sunt grele? Nu, îţi cumperi o maşină nouă şi luxoasă. Cheltuieşti ceva mai mult ca de obicei. Trăieşti puţin mai ostentativ. Totul e să inspiri încredere, înţelegi? Însă uneori o afacere monumentală se duce de râpă doar din cauza a câtorva mii de lire… Bani disponibili pe loc. Oh, ştiu, continuă el, preîntâmpinându-mi protestele. E cam exagerat, dar nu atât de exagerat ca preoţii răzbunători sau comoara îngropată. În tot cazul, între treaba asta şi lucrurile întâmplate există o oarecare relaţie. Iar noi nu putem neglija nimic… Nimic care ne-ar putea aduce mai aproape de adevăr.

  Îndreptă cu grijă obiectele de pe masă, din faţa lui. Când vorbi iar. Glasul îi era grav şi pentru prima dată, calm.

  — Motive! Spuse el. Să ne întoarcem la asta şi să analizăm problema calm şi cu metodă. Pentru început, câte feluri de motive există pentru o crimă? Care sunt motivele care determină o fiinţă umană să ia viaţa altei fiinţe umane? Excludem, deocamdată, mania de a ucide. Pentru că eu sunt absolut convins că soluţia problemei noastre nu zace în asta. Excludem, de asemenea, şi omorul făcut sub un impuls de moment datorat unei firi nestăpânite. Crima noastră este o crimă comisă cu sânge rece, în mod deliberat. Care sunt motivele care au condus la o astfel de crimă? În primul rând, ar fi Câştigul. Cine are de câştigat de pe urma morţii lui mademoiselle Buckley? Direct sau indirect? Ei bine, îl putem trece pe listă pe Charles Vyse. El moşteneşte proprietatea care, din punct de vedere financiar, probabil că nu merită moştenită. Ar putea, poate, să achite ipoteca, să construiască pe domeniu mici vile, şi mai apoi să scoată un mic profit. E posibil. S-ar putea ca locul să valoreze ceva pentru el sub aspect afectiv, cum ar valora, de pildă, dacă ar fi o reşedinţă de familie. Asta e, fără doar şi poate, un instinct adânc înrădăcinat care, în anumite cazuri, conduce la crimă. Dar în cazul lui monsieur Vyse nu văd nici un astfel de motiv… Singura persoană care ar beneficia cât de cât de pe urma morţii lui mademoiselle Buckley este prietena ei, madame Rice. Dar, în mod sigur, suma ar fi foarte mică. Din cât înţeleg, nimeni altcineva nu câştigă prin moartea lui mademoiselle Buckley. Ce motiv ar mai fi? Ura, sau dragostea transformată în ură. Crime passionnel. Aici trebuie să ne bazăm pe vorbele doamnei Croft care susţine că atât Charles cât şi comandorul Challenger sunt îndrăgostiţi de mademoiselle.

  — Am putea spune că, în ceea ce îl priveşte pe ultimul, am constatat fenomenul cu ochii noştri, am remarcat zâmbind.

  — Da, cinstitul nostru marinar nu se prea fereşte. Cât despre celălalt, ne bazăm pe cuvântul doamnei Croft. Şi atunci, dacă Charles Vyse a simţit că e dat la o parte, ar fi el atât de afectat încât să prefere să-şi omoare verişoara decât s-o lase să se mărite cu altul?

  — Sună foarte melodramatic, am spus cu îndoială.

  — Sună neenglezesc, vrei să spui. De acord. Dar chiar şi englezii au trăiri intense, iar un tip ca Charles Vyse e cât se poate de probabil să le aibă. El e un tânăr interiorizat care nu-şi etalează uşor sentimentele. Oamenii ca el au adesea cele mai violente reacţii. Pe comandorul Challenger nu l-aş suspecta niciodată de crimă pe motive emoţionale. Nu, nu e genul. Dar Charles Vyse… Da, e posibil. Teoria asta, însă, nu mă satisface pe deplin. Un alt motiv pentru crimă – gelozia. Am luat-o separat pentru că gelozia nu trebuie să fie neapărat o emoţie sexuală. Este invidie. O astfel de gelozie l-a condus pe Iago al marelui vostru Shakespeare să comită una dintre cele mai inteligente crime (vorbind din punct de vedere profesional) din câte s-au comis vreodată.

  — De ce a fost atât de inteligentă? Am întrebat, amuzat pe moment.

  — Parableu – pentru că i-a făcut pe alţii