să fim vecini, casa judecătorului D. Tatăl era în apropierea noastră, pe o stradă bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stânga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, şi un pârleaz scurta drumul noaptea vecinilor noştri, când se întorceau de la noi, de la cărţi, acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. Era destul de durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două străzi.

  E de prisos să-ţi mai spun că D. Era mai toată ziua la noi. Ştiam de la o soră a lui – erau două – cât mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importantă a fratelui pentru mine. Ceea ce am ştiut mai târziu – după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui – e că D. Era invidiat de tot liceul, că avea un fel de nevăzută şi emoţională aureolă, pentru că toţi colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, la conferinţele Cercului militaro-civil, în apropierea şi tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urâte. E adevărat că plătea destul de scump această distincţie. Îl puneam să-mi scrie lecţiile, să-mi reţină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură şi să ia răspunderea tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.

  Mai târziu, a venit în orăşelul nostru, întors din Germania, un tânăr inginer, cu care după câteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi D. Nouăsprezece. Când a auzit că s-a hotărât logodna mea, a venit şi mi-a spus întâia oară ceea ce ştiam de la sora lui, că mă iubeşte şi că are să se omoare. Am fost mirată când am aflat câtă poezie făcuse până atunci fără să ştiu, m-a mişcat durerea lui, am plâns amândoi, dar m-am măritat cu celălalt, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. Însă nu s-a omorât şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemţeşte de Iosif – ah nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu?

  — N-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gândit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.

  Eu am plecat cu soţul meu în Germania. D. S-a dus să-şi facă Dreptul la Bucureşti. Din când în când mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrânul D. Îşi părăsise nevasta şi avea o amantă mai tânără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase la Bucureşti tot ce câştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe care o agonisise până atunci, din care însă apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrânul a murit, dar să trecem peste asta.

  Multe s-au întâmplat de la divorţ şi de la întoarcerea mea din Germania. Într-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vântul nou şi inundată alb de lumina proaspătă. Era plină de lume bucuroasă că a părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopârle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete şi toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri îndrăzneţe, aşa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămâii, care la început mă jignea, dar, când îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atât de brusc, că m-am oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tânăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărţate, cu gulerul soios şi decolorat. Aveam maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ştearsă şi uscată dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar când i-am întâlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.

  Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrânit. Îşi frământa figura, îşi trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am apropiat şi i-am luat mâna, atunci l-am auzit pronunţând, mai mult gâfâit: „Tu!” Dar mâna nu mi-a strâns-o, şi a lui rămăsese inertă într-a mea, ca şi când toate puterea din ea se consuma în respiraţia sacadată şi în privire. Îşi trecea mereu limba peste buzele uscate ca să poată spune „Tu!”

  La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strânsă. O doamnă, care aştepta lângă trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. Nu ştiu dacă ai să mă înţelegi, şi poate că ai să mă cerţi şi pentru asta, explicându-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia unor bărbaţi mizeri ca înfăţişare, cu ghetele scâlciate şi cu mâinile neîngrijite. Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puţin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat braţul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul Dâmboviţei, şi el cu pavajul uscat de vânt, cu iarba malurilor convalescentă.

  Am aflat atunci, şi mai târziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaţa.

  Într-o zi am fost până la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită de o parte şi de alta de căsuţe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după