Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruţă mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat la mijloc şi înspre margine, din pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atârnat mai jos decât un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am putut să mănânc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane ştiu că nu trebuie să mai târguieşti. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele din şcoală cu marginea albă de două degete, cu scrisul ascuţit şi neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un grup care ne întorceam de la tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat”, făcând năzbâtii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulţime de alte lucruri de ale mele: batiste, bileţele trimise prin care îi ordonam să-mi reţie locuri la conferinţe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu ştie ce acolo, din Suily Prudhomme:

  Ici bas tous les hommes pleurent Leurs amities ou leurs amours.

  Je reve aux couples qui demeurent Toujours.

  Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimântată mai mult decât măgulită, ca de o rană ce ţi se descopere treptat de sub bandaj.

  Nu m-am mai dus niciodată în cămăruţa din Calea Moşilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricând de folos. Am fost într-un rând rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înţelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. Îmi făcea din când în când cadouri care depăşeau evident resursele lui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile mele faţă de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluţa şi până seara disperat mi-a adus alta şi cu un mâner mai scump decât cel vechi. Îi interziceam cu înverşunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine. Aş fi preferat nesfârşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine schimbându-şi înfăţişarea şi hainele, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a ascultat şi continua să mă facă să privesc în jurul meu de câte ori mă oprea pe stradă.

  Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna când venea. Eu îl primeam bucuroasă când eram singură, dar când se întâmpla să am lume la ceai, era atât de deplasat între cei câţiva bărbaţi eleganţi, femeile îl evitau atât, că mi-era milă de el. De multe ori mă gândeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiţă pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gând.

  Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform aşa cum spălăcita Thea transformase pe Lowborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit câteva poezii dedicate iniţialelor mele, într-o revistă de mâna a şaptea, curente şi patetice ca nişte sorcove.

  Ţi-aduci aminte că m-ai privit surprins când te-am întrebat despre el chiar din ziua când te-am cunoscut şi când, de altfel, te-am întrebat atât de multe„. Dar cândva am să-ţi povestesc mai multe întâmplări din vremea asta. În timpul pasiunii mele pentru * a trebuit, şi ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. * îmi spunea „că-l plictiseşte”. Mi-a trimis scrisori disperate şi fără înţeles, flori puţine în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la colţul străzii şi mă pândea noaptea când veneam acasă. De la o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgându-i luarea-aminte să evite să întâlnească pe *.

  N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malencontreux” decât el. E adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, tocmai când veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aşteptându-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bâlbâia lucruri neînţelese, se ascundea când era inutil, compromiţător şi ridicol. Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulţumirile, căci gândul că e incomod, mai târziu am ştiut, îl durea.

  Ca şi acum, când mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş.

  Când am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrânită s-a iluminat de bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învârtea în jurul meu împiedicându-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe treptele divanului, care face colţ, dinainte cu ceştile tăiate-n felii alb şi albastru – nu scosesem pentru el ceşti japoneze – pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuţă.

  Îi râdeau ochii.

  — Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceaşca în mână.

  — De unde ştii că am fost la el?

  — Deşi n-aţi vorbit de aproape o jumătate de an, ştiu că azi ai fost la el… Îl întrebam cu ochii mari şi buzele oprite.

  S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care ţi-a plăcut atât