de mult, şi dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineaţa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la *. În mine lupta dorinţa de a-mi da, numai, întârziind o oră în garsoniera care m-a văzut de atâtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar căutând ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit şi teama că are să fie o greşeală, că el, lipsind cum de atâtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întâmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat…” Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puţină importanţă decât o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu poate fi refuzată”, sau altceva în felul acesta?

  Nehotărâtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, când m-am hotărât s-o completez, mi-am spus că acum e prea târziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărâre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întârziere, ca să-l fac să mă aştepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptând invitaţia.

  În mine totul se accelera însă, mai întâi domol, dar o dată coborâtă în stradă, atât de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gândul că voi fi acolo.

  D. Mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, aşteptând pentru întâia dată de la mine vorba tăioasă de mânie.

  — Ai umblat în hârtiile mele?

  Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă… Că omul acesta abuza de delicateţea mea. E adevărat că era atât de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că îşi trecea limba numai peste buzele uscate ca să şi le umezească.

  M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mâini, că umblase la toate scrisorile.

  — Să plec?

  Atât a putut articula, scos din tiparele lui.

  Nu m-am mai putut stăpâni, căci gândul că libertatea mea, la care am ţinut atât, e în joc, mă scotea din sărite.

  — Da, şi imediat!

  Din ochii care nu puteau fixa nici un gând s-a lăsat pe pleoapele înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două şiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sânge şi fără contur, ca o floare veche de cârpă decolorată.

  Am simţit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă. Am simţit că gura mi se strâmbă într-un surâs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am luat mâna, spunându-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrânit înainte de vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plâns zguduitor, de parcă toată viaţa din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii inundaţi nu i se mai vedeau, doar sprâncenele, îmbinate acum într-un unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.

  L-am luat în braţe şi, plângând mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe braţul gol simţeam acum şi gura lui, şi lacrimile fierbinţi. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mângâiere, mă înlănţuia tot mai strâns şi, cum eram acum amândoi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-şi gura de gâtul meu, de obrajii mei.

  Atâta suferinţă, prin simpatie, ca acele forţe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mândriei. Şi mai ales era un gând care acum mi se întindea în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Când eu am suferit atât, când eu am fost îndurerată că * n-a putut face un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lângă mine atâta deznădăjduită durere din cauza mea?

  M-am dezmeticit târziu. Eram pe jumătate goală, dar puţin îmi păsa de asta. El aştepta alături de mine şi am simţit, deschizând ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. In orice caz îi era teamă să nu regret, considerând totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zâmbit însă fără să fac un gest măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec din stradă, l-am simţit mai mult decât l-am văzut cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt din povestire, adică din această descărcare de gânduri, ca să-şi muşte pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi…?” Şi numai gândul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.

  Simţeam o mulţumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămânem împreună toată noaptea”. S-a lipit de mine, înlănţuitor, recunoscător.

  Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colţ al trupului meu: „Dacă aş rămâne mamă?” Eu, mama unui copil al acestui om? Şi am simţit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întârziat mult, căutând să înlătur orice posibilitate.

  Când am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m-a luat lângă el, sărutându-mi