„Ştiam cât eşti de bună. Întotdeauna am gândit că eşti bună şi cred că este ceea ce am iubit în tine… Nesfârşita ta bunătate.”

  N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simţeam că n-aş fi avut curajul să i-o spun.

  Dar toată noaptea n-am avut decât un singur gând. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate. Dar mai târziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simţeam buzele şi calde, şi cleioase, ca un corp de melc târându-se de-a lungul corpului meu… pe gât în sus. Nu ştiu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconştientă cochetărie – cei doi bărbaţi îmi spuseseră că am un corp „neasemănat”, de „fausse maigre”, ca şi prietenele mele care mă vedeau uneori goală-sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-şi obrajii de pulpele mele: „Ah, dacă ai şti cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!” Dar poate că era şi nădejdea că se va mulţumi cu atât. Într-un târziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare şi gura lui lipicioasă şi moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată faţa, punându-i mâinile parapet în dreptul gâtului.

  Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: „De ce? De ce asta?”

  Şi iar n-am avut tăria să i-o spun. Am minţit: „Am o respiraţie îmbibată de acid fenic. Am fost azi la dentist.” Şi încă o dată, la o încercare, mi-a simţit braţul oprindu-i gâtul. Atunci s-a mulţumit cu corpul. Dar eu simţeam că tot ce eram „eu” mi se refugiase în ochi, în obraji; în linia strânsă a gurii, cum se refugiază cineva dintr-o cameră inundată, într-un colţ oarecare, pe o mobilă mai ridicată. Îl priveam, simţeam zgâriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, şi atunci, nădăjduind prin absurd că poate gol îmi va stârni prin deviere un interes oarecare, i-am spus să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea toată pielea palidă şi neagră de-am îngheţat.

  Tot corpul mi-a înţepenit, refuzându-se. Dificultăţile pe care le spoream cu atât dezgust îl făceau penibil de stângaci şi, fără să vrea, brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respiraţia, un genunchi îmi zgâria pielea. Extenuat, s-a ridicat târziu şi şi-a apropiat figura de a mea.

  — Nu mă iubeşti?

  Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început de viaţă, i-am răspuns:

  — Nu.

  Abia când l-am văzut devenit livid şi cu gura întredeschisă am înţeles că el mă întrebase cu nădejdea unei protestări de negaţie din partea mea. Dar simţeam că n-aş putea reveni, şi el s-a ridicat ameţit. S-a aranjat în grabă şi a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din uşă, un vag da. I-am răspuns cu un surâs dezolat, rigid, ca de lemn.

  A revenit după trei zile într-un hal de nedescris. Era dimineaţă, eram în pat încă şi a îngenuncheat lângă căpătâiul meu. M-aşteptam să se plângă, să ameninţe, deşi mă rugase să-l primesc, spunând că va fi cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să-l iubesc, că niciodată n-are să uite cât am fost de bună cu el. Simţeam în mine un suflet de soră. I-am luat mâinile şi i le-am mângâiat. Râdea mai pe urmă frumos, dar am simţit cum mâna lui mă căuta, sub cuvertura de lână moale şi fină, ca un şarpe care-şi joacă limbile. Simţeam că sunt limite peste care n-aş putea trece. Nu mi-am putut feri decât capul, căci am înţeles că toată liniştea lui este liniştea care precede un eveniment neobicinuit, moartea sau nebunia.

  Şi el a frământat, exasperat, în braţe un trup a cărui inerţie îi înnebunea simţurile, voluptate cumplită pe care şi eu de atâtea ori am cunoscut-o.

  Peste câteva zile, înfrânt, umilit, mi-a ieşit înainte jos, în stradă, căci spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă.

  — Ştiam că eşti acasă şi că trebuie să ieşi. Aseară am văzut lumină în cameră la tine şi nu m-am mişcat de la poartă! Nu m-aş fi mişcat niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că eşti sus şi că trebuie odată şi odată să cobori. De ce nu mă primeşti ca mai înainte sus?… Numai să stau acolo să te privesc.

  M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca şi când mi-ar fi trecut de-a lungul şirei spinării un postav aspru. Cererea asta în rate şi perfidă m-a revoltat.

  — Pentru că sus n-ai să te mulţumeşti cu atât… M-a privit cu ochii albi.

  — Te dezgust atât de mult?

  Am simţit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi răspunde tăgăduind. Dar nici n-am putut să-i confirm brutal primul răspuns. Alături de noi locuia o vecină greu bolnavă de tuberculoză, care întreba pe toată lumea cum o găseşte, dar toţi primiseră cuvânt de la doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorât-o.

  Dar am obosit azi, altă dată am să-ţi scriu mai mult.

  T2.

  II.

  Să-ţi mai scriu despre D. Mi-ar fi greu, căci îţi mărturisesc că el nu formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să ia un trecător izolat. De altminteri, nici n-a mai venit la mine decât de puţine ori. Ne-am întâlnit multă vreme numai pe stradă şi am făcut totdeauna aşa ca, deşi i-am răspuns cu amabilitate la salut, să nu mă poată opri să stăm de vorbă.