— De acum e musai să devii cel mai tare băiat de cincisprezece ani din lume, altfel n-o să reuşeşti să supravieţuieşti. Şi pentru asta trebuie să descoperi singur ce înseamnă cu adevărat să fii tare. Ai priceput?

  Eu tac. Aş vrea să adorm aşa, simţindu-i mâna pe umăr.

  Un freamăt slab de aripi îmi ajunge la urechi.

  — De acum o să devii cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume, repetă el în şoaptă în urechea mea aproape adormită.

  Cuvintele lui mi se întipăresc în minte, ca nişte litere tatuate cu albastru.

  Apoi, desigur, va trebui într-adevăr să treci prin ea, prin această furtună puternică de nisip, metafizică, simbolică. Insă oricât de metafizică sau simbolică ar fi, îţi va sfâşia trupul ca mii de lame ascuţite.

  Mulţi vor sângera, inclusiv tu. Va curge sânge cald şi roşu, care îţi va păta ambele mâini. Va fi sângele tău, dar şi al altora.

  Când furtuna va înceta, nu vei înţelege prea bine cum ai reuşit să scapi cu viaţă. Nu vei fî sigur nici măcar că a trecut cu adevărat. Insă un lucru îţi va fi clar: tu, cel care a ieşit din furtună, nu mai eşti acelaşi cu cel care a păşit în ea. Da, asta înseamnă furtuna de nisip.

  În ziua în care împlinesc cincisprezece ani, fug de acasă spre un oraş necunoscut şi îndepărtat şi ajung să locuiesc într-un ungher dintr-o mică bibliotecă.

  Dacă m-aş apuca să povestesc totul în amănunt, pas cu pas, aş putea s-o ţin tot aşa o săptămână întreagă. Pe scurt, cam aceasta este ideea. Când am împlinit cincisprezece ani, am fugit de acasă spre un oraş necunoscut şi îndepărtat şi am ajuns să locuiesc într-un ungher dintr-o mică bibliotecă.

  Poate că sună a poveste de adormit copiii, dar nu este deloc aşa. Sub nici o formă.

  Capitolul 1

  Banii nu sunt singurul lucru pe care îl şterpelesc înainte de plecare. Mai iau o brichetă mică şi veche din aur (îmi plac foarte mult designul şi greutatea sa) şi un briceag cu lama ascuţită, pentru jupuit pielea de căprioară, care cântăreşte mai greu decât te-ai aştepta şi care are o lamă de doisprezece centimetri. Este probabil un suvenir dintr-o călătorie în străinătate. Mă hotărăsc să mai iau din sertarul biroului şi o lanternă de buzunar puternică. Îmi mai trebuie şi perechea de ochelari de soare Revo cu lentile azurii, care să-mi ascundă vârsta.

  Cochetez şi cu ideea de a lua Rolexul Sea Oyster la care tata ţine atât de mult, dar, după câteva clipe de frământare, mă răzgândesc. Mă vrăjeşte frumuseţea mecanismului, însă nu vreau să am asupra mea mai multe obiecte valoroase decât e nevoie, care să atragă privirile oamenilor. În plus, practic vorbind, ceasul de mână Casio, din plastic, cu alarmă şi cronometru, este mai mult decât suficient şi cu siguranţă mai uşor de folosit. Resemnat, pun Rolexul la loc în sertar.

  Un alt lucru este poza cu mine şi cu sora mea de când eram mici, pe care o scot dintr-un ungher al sertarului.

  Suntem undeva pe malul mării şi râdem amândoi fericiţi.

  Sora mea se uită într-o parte, iar jumătate din chipul ei este învăluit în umbră, motiv pentru care chipul ei zâmbitor arată spintecat chiar pe mijloc. Pare să aibă două înţelesuri, ca măştile din tragediile greceşti pe care le-am văzut în manual. Lumină şi umbră. Speranţă şi deznădejde. Râs şi tristeţe. Încredere şi singurătate. Eu, pe de altă parte, privesc dezinvolt drept în obiectiv. În afară de noi doi nu se mai zăreşte nimeni pe plajă. Amândoi suntem îmbrăcaţi în costume de baie, sora mea într-unul întreg, roşu şi înflorat, iar eu într-un slip albastru, penibil de lăbărţat. Ţin ceva în mână, ca un băţ din plastic. Valurile albe, înspumate, se sparg la picioarele noastre.

  Cine, când şi unde a făcut oare această fotografie? De ce arăt eu atât de vesel? Cum de am putut să am o faţă atât de veselă? De ce a păstrat tata doar această fotografie?

  Totul este o enigmă. Eu aveam probabil vreo trei ani, iar sora mea, nouă. Oare eram noi doi atât de apropiaţi? Nu-mi amintesc deloc să fi mers cu familia mea la mare. Nu-mi amintesc să fi mers nicăieri. În orice caz, nu vreau să-i las tatălui meu această fotografie. O iau şi o vâr în portofel. Cu mama nu am nici o poză. Se pare că tata le-a aruncat pe toate.

  După câteva clipe de gândire, mă decid să iau şi telefonul mobil. Dacă tata observă că a dispărut, probabil va lua legătura cu compania de telefonie şi va anula contractul. În cazul ăsta, nu mi-ar mai fi de nici un folos. Îl pun totuşi în rucsac, împreună cu încărcătorul. Oricum sunt uşoare. Dacă e să crape, le arunc şi gata.

  Mă hotărăsc să pun în rucsac numai lucruri strict necesare. Cel mai dificil e să-mi aleg hainele. Am nevoie de câteva perechi de chiloţi. Pulovere oare câte îmi trebuie?

  Cămăşi, pantaloni, mănuşi, fular, pantaloni scurţi, jachete?

  Dacă încep, nu mă mai opresc. Un lucru e foarte clar: nu vreau să mă învârt printr-un loc străin cărând după mine ditamai bagajul, s-ar vedea de la o poştă că sunt fugit de acasă. Aş atrage numaidecât atenţia cuiva, m-ar duce la poliţie şi m-ar trimite înapoi acasă, cât ai zice peşte. Dacă nu mă înhăitez cu cine ştie ce ţipi dubioşi de prin zonă.

  Nu trebuie să mă duc într-un loc friguros. Aceasta este concluzia la care ajung. Nu e foarte simplu? Să merg într-un loc călduros! Aşa nu-mi trebuie nici haină groasă, nici mănuşi. Dacă nu trebuie să mai iau în calcul şi frigul, bagajul mi se reduce la jumătate. Aleg haine uşor de spălat, care se usucă repede şi care nu ocupă mult loc, le împăturesc bine şi le bag în rucsac. Mai iau un sac de dormit pentru