dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune.

  Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea…

  Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?

  Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calčche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!”.

  La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băiţuit, „safe-ul băncii Angliei”, cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.

  Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi le strânse la piept.

  „Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…”, îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie „yala”.

  — Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei.

  Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei.

  — Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.

  Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti:

  — Ei, îm?

  — Vreun fost pacient…

  Fata închise un ochi.

  — Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.

  — Faci mişto de mine?!

  — Iar vorbeşti ca pe maidan?

  — Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii:

  — Avem oaspeţi… pe „dumnealui”, de! pe tata.

  — A!

  — Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit „ca pe-o scrisoare la cutie”; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.

  De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca „domnul”, să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani.

  De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: „cu vreun gagic la cinema”, folosind „neologismul” foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl.

  „Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?”, o-ntrebă acesta.

  — În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.

  Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj „sictirizant” – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea – pe care nu scăpa nici o ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru.

  Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli.

  — Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu „marea vedetă”? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?

  — Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.

  — Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici „ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie”.

  — Tu ce-ai fi făcut în locul meu?

  — Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la „aia” şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam „paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!”. Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.

  Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate.

  Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal şi „marea vedetă” ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea…

  Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:

  — Dă-i dracu', noi să fim sănătoase.

  Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii.

  — Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt.

  În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, „Doamnei doctor Sânziana Hangan”, şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de