Arta conversatiei citeste romane online gratis PDf 📖

Cad frunzele, cad de departe, parcă

s-ar veştezi în ceruri grădini îndepărtate;

cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu

de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.

Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână

căderea asta nesfârşit de blând.

  ALEXANDRU PHILIPPIDE – TOAMNĂ

  CAPITOLUL UNU

  „Ce vânăt amurg…”.

  Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.

  Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă – născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală.

  „Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el”.

  În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, „ultimele de anul ăsta”, şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.

(„Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu'! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!”.)

  În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două „jumătăţi” de untdelemn, şi-n geanta maro, „de moaşă comunală” – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.

  — Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-şi sufletul, Sânziana.

  Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie.

  — Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei – piele şi os.

  — Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana.

  — Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.

  — Cum să vă uit!

  „Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie”. O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.

  — Ce vă mai fac copiii, bărbatul?

  — Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da' măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu', Doamne iartă-mă!

  „Dă-i dracu', dar parcă nu pe toţi”, se gândi Sânziana.

  — Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul.

  Sânziana înclină din cap în semn de aprobare.

  — Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa…

  — Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele.

  („Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreţia”.)

  — Foarte bine ziceţi.

  Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.

  „„Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne!

  Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?”.

  Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. „Să mişcăm niţel „sediul central” ca să aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi văzut eu Transfăgărăşanul?

  …Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi