era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrânul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gândit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey.

  Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor – mai ales la sfârşit de trimestru, când veneau părinţii să discute cu bătrânul Thurmer – dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da!

  Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decât impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămână înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cât e mai scumpă, cu atât găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lângă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar când părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău.

  Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amândoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin până la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Până la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Când am noroc şi-mi amintesc întâmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec – cel puţin cu mine aşa se întâmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborând pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrânului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue.

  Am alergat tot drumul până la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întâi pentru că fumez foarte mult – adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sunt destul de sănătos.

  După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergând şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cât p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Când am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari.

  Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie când am ajuns la bătrânul Spencer. Îngheţasem până-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. „Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!” În cele din urmă, mi-a deschis bătrâna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii.

  — Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig.

  Cred că s-a bucurat când m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea.

  Mamă, ce repede am intrat în casă!

  — Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?

  — Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus.

  Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă.

  Mi-a atârnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mâna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.

  — Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă.

  — Foarte bine, Holden, spuse ea, închizând uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci?

  După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrânul Spencer îi spusese tot.

  — Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?

  — Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat… ca un nu ştiu ce!… E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.

  Capitolul 2

  SOŢII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA vreo şaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viaţă. Ştiu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gândit. Voiam să spun că m-am gândit destul de mult la bătrânul Spencer, şi, dacă te gândeşti prea