mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăieşte. Voiam să spun că-i cocârjat de tot şi abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mână trebuie să iasă unul dintre băieţii din rândul întâi să i-o ridice. Şi, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gândeşti la el, cât trebuie şi nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci când, împreună cu câţiva băieţi, am fost la el şi ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo3, veche şi zdrenţuită, pe care el şi doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav când o cumpărase. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Uite, vezi pe câte unul bătrân ca naiba care totuşi e în stare să se bucure când cumpără o pătură!

  Uşa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, aşa, în treacăt, de politeţe. Îl vedeam foarte bine prin uşa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Când am bătut, s-a întors şi s-a uitat la mine.

  — Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! mi-a strigat.

  Întotdeauna răcnea când nu era în clasă. Uneori te scotea pur şi simplu din sărite.

  Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a şi părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly4, şi peste tot erau doctorii şi hapuri şi totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie şi aşa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrânul Spencer mai purta şi halatul acela vechi, trist şi ros, pe care cred că-l avea de când se născuse. Şi mie nu prea-mi place să văd bătrâni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul şi coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Aţi văzut vreodată bătrâni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe şi fără păr.

  — Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumneavoastră.

  Vă mulţumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanţă. Ştia că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiţi, că oricum veneam să vă spun la revedere!

  — Ia loc acolo, băiete, spuse bătrânul Spencer.

  „Acolo” însemna pe pat.

  M-am aşezat şi am întrebat:

  — Cum merge cu gripa?

  — Dacă m-aş simţi mai bine, răspunse bătrânul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebuneşte. Apoi, în cele din urmă, se potoli şi întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare.

  — Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu.

  Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta!

  Domnul Spencer luă o mutră cât se poate de gravă. Ştiam c-aşa o să se întâmple.

  — Va să zică ne părăseşti? spuse.

  — Da, dom'le profesor, aşa cred!

  Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viaţa mea n-am văzut un om care să dea atâta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămureşti dacă dădea din cap fiindcă se gândea la ceva sau fiindcă era un bătrânel care, din ramoleală, nu-şi mai deosebea fundul de cot.

  — Ce ţi-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că aţi avut o discuţie destul de lungă.

  — Da, am avut. Aşa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui.

  — Şi ce ţi-a spus?

  — Păi… că viaţa e un joc de noroc şi aşa mai departe. Şi că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu şi-a ieşit din pepeni sau, mă rog… N-a făcut decât să-mi repete că viaţa-i un joc şi aşa mai departe. Ştiţi dumneavoastră…

  — Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.

  — Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa.

  Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sunt aşii, atunci e un joc – recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!

  — Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinţilor sau încă nu? m-a întrebat bătrânul Spencer.

  — Mi-a spus că o să le scrie luni.

  — Dar tu i-ai înştiinţat?

  — Nu, sir, nu i-am înştiinţat, fiindcă m-am gândit că miercuri seara tot mă întorc acasă.

  — Şi ce crezi c-au să spună când au s-audă?

  — Păi… or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sunt sigur c-or să se enerveze. Pencey e, mi se pare, a patra şcoală la care am urmat.

  Şi am dat din cap. Mi se întâmplă destul de des să dau din cap.

  — Mamă! am spus.

  Mi se întâmplă destul de des să spun „Mamă!” Mai întâi pentru că am un vocabular păcătos, şi pe urmă pentru că uneori mă port ca un puşti. Pe atunci aveam şaisprezece ani, acum am şaptesprezece, şi uneori mă port de parcă aş avea treisprezece. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma5 şi o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului – în partea dreaptă – am milioane de fire albe. Le am de când eram mic. Şi totuşi, câteodată mă port de parcă n-aş avea decât doisprezece ani. Toţi spun aşa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sunt sută la sută cum spun ei. Mie puţin îmi pasă, dar uneori mă cam plictiseşte când mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aş fi mult mai mare decât sunt,