Bătrânul Spencer începu din nou să dea din cap. Şi să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt îşi vârâse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gândit că n-are importanţă, fiindcă nu eram decât eu în cameră. Mie puţin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobeşte în nas.

  După un timp, mi-a spus:

  — Am avut cinstea să-ţi cunosc părinţii acum câteva săptămâni, când au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sunt minunaţi.

  — Da, sunt! Sunt foarte drăguţi.

  „Minunaţi.” Ăsta-i un cuvânt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De câte ori îl aud mi se face greaţă.

  Şi, deodată, am avut impresia că bătrânul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu şi păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decât să ia revista Atlantic Monthly din poală şi să încerce s-o arunce lângă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo câţiva centimetri distanţă, dar totuşi n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos şi am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simţeam că mă paşte o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică şi în acelaşi timp să mai suport şi mirosul picăturilor Vick's şi să-l văd pe bătrânul Spencer în pijama şi-n halat. Zău că n-aveam chef.

  Aşa cum mă aşteptam, începu:

  — Ce se întâmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Câte materii ai urmat în trimestrul ăsta?

  — Cinci, domnule profesor.

  — Cinci? Şi la câte ai căzut?

  — La patru.

  Îmi amorţise fundul stând pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atât de tare.

  — La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf6 şi cu Lord Randal, fiul meu7 le-am învăţat încă de pe vremea când eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decât să scriu din când în când câte o compunere.

  Bătrânul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată când îi vorbeai.

  — Eu unul te-am trântit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic.

  — Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi?

  — Absolut nimic, repetă el.

  Tare mă înfurie când oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară.

  — Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept!

  — Păi, ştiţi, am răsfoit-o… de vreo două ori, am spus.

  Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie!

  — A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace.

  Era o figură urâtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun.

  Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce.

  — Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 decembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris?

  — Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns.

  Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărât să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!

  Egiptenii sunt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.

  Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tâmpeniile astea! Zău că era urât din partea lui.

  Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici până azi ce substanţe misterioase întrebuinţau când îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rând. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX.

  Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc!

  — Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cât se poate de ironic. N-ai crede că un tip atât de bătrân poate fi atât de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie câteva cuvinte.

  — Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească.

  Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.

  Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trântiţi – că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumneavoastră, Holden Caulfield.

  În sfârşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a aruncat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cât oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decât ca să nu-i pară prea rău că mă trânteşte.

  — Mă condamni că te-am trântit, băiete? m-a întrebat el.

  — Nu, domnule profesor, zău că