Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică „băiete”!

  Nemaiavând nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînţeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic şi s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute.

  — Tu ce-ai fi făcut în locul meu? întrebă el. Spune drept, băiete!

  Se vedea bine: îi părea rău că mă trântise. Aşa c-am început să-i trag nişte bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sunt cam cretin şi aşa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aş fi procedat exact la fel şi că oamenii nu-şi dau seama ce greu e să fii profesor şi aşa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea.

  Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gândeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York şi mă gândeam la lacul din Central Park8, de lângă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc îngheţat când m-oi întoarce acasă şi, dac-a îngheţat, ce s-au făcut raţele? Mă întrebam unde se duc raţele când îngheaţă tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia şi să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur şi simplu într-altă parte.

  Totuşi am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrânului Spencer şi în acelaşi timp să mă gândesc la raţe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult când vorbeşti cu un profesor. Dar, când mă aşteptam mai puţin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea.

  — Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să ştiu. Foarte mult.

  — Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? l-am întrebat.

  Tare aş fi vrut să-şi acopere pieptul rahitic. Nu era o privelişte prea frumoasă.

  — Dacă nu mă înşel, ai avut oarecare greutăţi şi la Whooton şi la Elkton Hills.

  Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos.

  — La Elkton Hills n-am prea avut greutăţi, i-am spuS. N-am rămas propriu-zis repetent sau aşa ceva. Pur şi simplu m-am retras.

  — Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce?

  — De ce? E o poveste lungă. Şi destul de complicată…

  N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce şi cum plecasem de acolo. Tot n-ar fi înţeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconjurat de ipocriţi, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea aşa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din câte am întâlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrânul Thurmer. Duminica, bătrânul Haas strângea mâna tuturor părinţilor care veneau cu maşina la şcoală să-şi vadă copiii. Şi era de o afabilitate că ţi se făcea greaţă… În afară doar de cazul în care părinţii vreunuia erau nişte bătrâni mai pârliţi. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinţii colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalţi şi pantofi ordinari, alb cu negru, bătrânul Haas le întindea doar două degete, zâmbea fals şi apoi se ducea să stea de vorbă cu alţi părinţi, cu care stătea câte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează până la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată!

  Tocmai atunci, bătrânul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gândeam la bătrânul Haas.

  — Ce-aţi spus, sir? l-am întrebat.

  — N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey?

  — Ba da. Am unele remuşcări. Sigur… da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin timp ca să-mi dau seama că mi se întâmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gândesc decât că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost.

  — Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?

  — Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.

  — Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrânul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea târziu.

  Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor.

  — Se poate, i-am spus.

  — Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!

  Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Asta e!

  — Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sunt recunoscător. Zău că da!

  Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.

  — Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strâng echipamentul şi lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.

  Bătrânul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu câte ceva pe pat şi nimerea alături, şi mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră.

  — Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai